Ilie s-a însurat cu Doinița în ciuda iubirii sale pierdute. Voia să-i dovedească Danielei că nu suferă după ce l-a părăsit. El cu Daniela se întâlneau aproape doi ani. Ilie o iubea cu o patimă nebună: era gata s-o poarte pe brațe și să mute munții din loc pentru ea. Era convins că relația lor merge spre nuntă. Totuși îl deranja uneori când ea găsea mereu scuze:
De ce să ne căsătorim acum? N-am terminat facultatea, nici tu nu știi dacă firma merge sau nu, nici mașină ca lumea n-ai, nici apartament a vostru. Altfel, Otilia, sora ta, e drăguță, dar nu vreau să ne vedem pe bucătărie în fiecare dimineață. Dacă n-ai fi vândut casa părinților, trăiam acolo liniștiți.
Cuvintele Danielei îi lăsau un gust amar. Dar avea dreptate: el trăia cu sora lui, în apartamentul lăsat de părinți, iar abia începea să înțeleagă cu adevărat mersul afacerii familiei. Cine-ar fi crezut că va trebui să preia totul pe umeri înainte de a termina studiile? Ilie se zbătea între facultate și gestionarea firmei, încercând să nu-și dezamăgească nici sora.
Decizia să vândă casa au luat-o împreună cu Otilia. Prioritatea era să salveze atelierul tatălui. Pe când erau amândoi studenți, datoriile s-au adunat până peste cap. Au folosit banii să stingă restanțele, au investit în marfă pentru magazin, și au mai rămas și cu o rezervă.
Dar Daniela trăia clipa, nu aștepta minunile de mâine. Era ușor să gândești așa când ai acoperișul părinților deasupra. Când viața te pune la colț și devii sprijinul surioarei, vezi lumea altfel. Voi pune totul pe picioare, apoi vor fi și casă, și mașină, și grădină, visa Ilie.
Nimic nu prevestea dezastrul. O aștepta pe Daniela la stația din fața cinematografului din Chișinău, vorbiseră la telefon să vadă un nou film. Ea i-a zis să nu vină după ea. Ilie ciudat, știa că urăște transportul public. Deodată o vede coborând dintr-o mașină luxoasă.
Îmi pare rău, nu putem să mai fim împreună. Mă mărit, i-a pus o carte în mână, a întors spatele și s-a urcat în mașină.
Ilie a rămas minute-n șir blocat, incapabil să lege două gânduri. Ce s-a putut schimba în trei zile cât n-am fost în oraș?
Otilia i-a citit suferința pe chip:
Ai aflat deja?
A încuviințat din cap.
Și-a găsit un afacerist plin de bani. Se mărită pe 25. M-a chemat martoră, am refuzat. Urât gest! Te-a înșelat pe la spate, izbucni Otilia în lacrimi, plângându-și fratele.
Ilie o mângâia pe cap, ca pe o copilă:
Lasă, Otilio, să-i fie ei bine, iar nouă și mai bine.
S-a încuiat aproape o zi în cameră. Otilia îl îmbia blând:
Hai, mănâncă măcar ceva, ți-am făcut clătite!
Spre seară, a ieșit cu ochii arzând:
Ia-ți hainele, mergem undeva, i-a zis surorii.
Ce ai de gând?
Mă însor cu prima fată care acceptă, i-a răspuns, hotărât.
Nu-i bine ce faci, încerca să-l potolească Otilia. Nu doar cu viața ta te joci.
N-a contat.
Nu vii cu mine, merg singur.
Prin parcul central era plin de lume. Prima fată l-a luat peste picior. A doua s-a ferit de parcă era nebun. A treia, după ce i-a privit bine ochii, a acceptat.
Cum te cheamă, frumoaso?
Doinița, i-a zâmbit necunoscuta.
Să sărbătorim logodna, a tras Ilie după el pe Doinița și pe Otilia într-o cofetărie.
Au stat la masă, în liniște stânjenitoare. Otilia nu știa ce să zică, iar Ilie era mistuit de dorința de răzbunare. Știa deja: și nunta lor va fi tot pe 25!
Probabil ai un motiv serios să ceri o necunoscută de soție, a rupt tăcerea Doinița. Dacă a fost ceva impulsiv, nu m-aș supăra să renunți.
Nu. Ți-ai dat cuvântul. Mâine depunem actele, apoi cunosc părinții tăi.
Ilie a clipit ștrengărește:
Hai să ne tutuim!
O lună înainte de nuntă s-au văzut zilnic, au vorbit deschis, au încercat să se cunoască.
Explică-mi totuși de ce? l-a întrebat Doinița, într-o zi.
Fiecare ascunde ceva în trecut, a evitat Ilie subiectul.
Contează doar să nu ne tulbure viitorul.
Dar tu, de ce ai acceptat?
M-am văzut ca în basm: fată de împărat ce se mărită cu primul venit. Așa poveștile țin mereu: Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Am vrut să văd dacă chiar există o astfel de poveste.
De fapt, nici pentru Doinița nu era totul roz: marea ei iubire s-a terminat cu inima frântă și ceva economii pierdute. Dar a învățat să judece oamenii. Pe toți craii care-i dădeau târcoale îi punea rapid la locul lor.
Voia un om de bază, matur, curajos un Ilie-n toată puterea cuvântului. Dacă ar fi fost cu gașca, nu cu sora, nu l-ar fi băgat în seamă.
Din ce poveste vii tu? o contempla Ilie atent. Fata mofturoasă, Fata Frumoasă sau Fata-Broască?
Sărută-mă, și poate afli, a zâmbit ea șugubeață.
Dar între ei nu a fost nici dragoste, nici altceva.
Ilie s-a ocupat personal de toate pregătirile pentru nuntă. Nu-i lăsa Doinei decât libertatea de a alege din variantele propuse, nici rochia sau voalul nu le-a lăsat pe mâna altcuiva.
O să fii cea mai frumoasă, repeta obsesiv.
La Starea Civilă, a dat ochii cu Daniela și noul ei logodnic. Ilie a zâmbit forțat:
Felicitări, i-a sărutat fugar obrazul. Să fii fericită cu portofelul tău ambulant!
Nu face circ, a șoptit Daniela, crispată.
A încercat să o măsoare din priviri pe Doinița. Elegantă, frumoasă, cu ținută de regină. Daniela pierduse la toate capitolele. Gelozia o rodea. Nici urmă din fericirea promisă. Rămăsese cu gustul amar că a pariat greșit.
Ilie s-a întors la Doinița:
Totul e în regulă, a rostit fals vesel.
Nu e târziu să te oprești, i-a șoptit Doinița.
Nu. Dușmanul l-am început, dușmanul îl duc până la capăt.
Abia în sala de oficiere, privindu-și soția în ochii triști, Ilie a realizat ce face.
O să te fac fericită, i-a spus, sincer crezând în propriile cuvinte.
Așa a început viața lor în trei. Otilia și Doinița s-au înțeles din prima, se completau perfect. Apriga Otilia a învățat să-și controleze firea, Doinița, cu pricepere și răbdare, a pus ordine în casă și afacere.
Bună economistă și cunoscătoare a fiscalității, Doinița a pus la punct toate finanțele. După șase luni au deschis un al doilea magazin, apoi echipe de finisaje nu numai că vindeau materiale, ci făceau și reparații. Profitul a crescut de câteva ori.
Era, de fapt, o Făt-Frumoasă a minții. Îi prezenta lui Ilie ideile ei atât de abil, încât el le lua drept ale sale. Totul părea perfect. Doar că Ilie se simțea secat de lipsa pasiunii. Rutina, gândea el, mă trage în jos ca o mlaștină. Nu pot iubi așa.
Prin priceperea Doiniței, au pășit spre construcția de case la cheie, iar prima vilă au făcut-o pentru ei în Ghindești. Cu cât viața mergea mai bine, cu atât mai des Ilie își amintea de Daniela: N-a putut avea răbdare. Să vadă pe ce mașină merg. Iar casa e un adevărat palat!
Doinița simțea îndoiala soțului său. Încerca să devină femeia iubită, dar inima nu ascultă ordine, mai ales când nu-i a ta. Nu toate basmele se termină cu fericire, ofta ea, dar nădejdea nu-i murea numele o obliga.
Otilia își observa și ea fratele.
Ai să pierzi mai mult decât găsești! i-a spus într-o seară, văzându-l răsfoind profilul Danielei.
Nu te amesteca! a răspuns rece Ilie.
Otilia a privit cu severitate:
Ești nebun, Doinița chiar te iubește, tu tot cu jocuri în gând. Nu vezi ce ai lângă tine?
Ilie fierbea: N-aveam nevoie de lecții de la puștoaică. Dorul după pasiunea veche devenea tot mai chinuitor. Și i-a scris Danielei.
Daniela s-a plâns: viața personală era un eșec. Soțul a dat-o afară fără niciun leu. Nu a absolvit facultatea, n-are serviciu adevărat, stă în chirie la Bălți, nu s-a întors la părinți.
Ilie a șovăit câteva zile: Să merg? Să nu merg? Dar soarta i-a dat ocazia: Doinița plecase la bunica bolnavă la Ciuciuleni. A rămas singur și tentația a crescut.
A plecat la Bălți transportat de valul amintirilor. Nu vedea nici semnele de circulație de pe drum.
Realitatea a fost cruntă.
Ești mai frumos ca oricând! s-a aruncat Daniela la gâtul lui. L-a izbit un miros greu de transpirație. S-a tras sfios:
Ne uită lumea.
Nu-mi pasă! a râs ea zgomotos.
Fustă scurtă, machiaj ieftin, parfum strident… Daniela nu se compara nici pe de parte cu Doinița. Așa a fost dintotdeauna, cum n-am văzut?, îl cutremura rușinea privindu-și fosta bea bere după bere.
Dă-mi niște bani, Ilie, îți sunt recunoscătoare, a spus ea jucăuș, lingându-se pe buze.
Nu știa cum să o lase baltă mai repede.
Scuză-mă, am treabă, s-a ridicat de la masă.
Ne mai vedem?
Nu cred, i-a spus, cerând nota de plată.
Mai stau un pic, a insistat Daniela.
Să-i aduceți și fetei ce vrea, de banii aceștia, i-a înmânat chelnerului o bancnotă de 500 de lei moldovenești.
Băiatul a înțeles din priviri.
S-a grăbit acasă, nervos.
Sigur, prost am fost, se certa singur Ilie. Avea dreptate Otilia! Ce rost a avut tot? Sau poate totuși nu degeaba am venit?
N-am numit-o niciodată pe Doinița «Doina mea». N-am pe nimeni mai apropiat și mai drag, și-a dat seama frânând brusc. Câteva minute a stat cu capul pe volan, retrăind anii de după nuntă.
Îi apărea în față chipul soției: ochii ei, senini, cu lumină albastră, cum Doinița îi zâmbește când îl vede, cum îi ciufulește părul cu degetele ei lungi, îngrijite.
I-am promis că o fac fericită, a luat hotărârea. S-a uitat unde s-a oprit, a pornit iar motorul și, după vreo douăzeci de kilometri de șosea, a intrat pe un drum lăturalnic.
O săptămână e prea mult. Nu pot trăi fără tine nici două zile, a spus, alergând spre Doinița ce ieșea în fugă din casa bunicii.
Ești nebun! l-a cuprins ea cu ochii în lacrimi.
Doina mea, iubirea mea, i-a șoptit Ilie la ureche, pe când fericirea îi făcea pe amândoi să amețească.
