Opt ani nu-s mare lucru
Telefonul sună la șapte jumate dimineața, în timp ce Irina stă la aragaz și privește cum clocotește apa în ibric. Aragazul e vechi, pe gaz, cu grătare grele, de fontă, unse cu straturile de grăsime rămase de la cine știe cine, și ea oricât a frecat, tot nu a putut să curețe de tot. În fiecare dimineață stratul ăsta de grăsime îi amintește că apartamentul nu-i al ei, că aici au mai trăit alții, cu borșurile și obiceiurile lor.
Se uită pe ecranul telefonului. Ilinca.
Irina răspunde.
Iar n-ai răspuns la mesajul lui, a spus fiica ei, fără să salute.
Bună dimineața, Ilinca.
Mamă, vorbesc serios. Mi-a scris ieri seară. Zice că îl ignori.
Apa dă în clocot. Irina stinge flacăra și aruncă un plic de ceai în ibric. Ieftin, georgian, din pungi de hârtie, câte patruzeci în pachet. Altădată bea doar ceai Ceylon, pe care Lucian îl comanda de la o ceainărie de pe bulevardul Ștefan cel Mare.
Să zică, răspunde Irina.
Mamă, înțelegi ce faci? Trăiești într-o gaură în Telecentru, probabil cu gândacul după ușă, singură, și ai să faci în curând șaizeci de ani…
Am cincizeci și opt.
E tot pe acolo! Și ai plecat de la un om normal, dintr-un apartament din centru, de la o viață bună. Pentru ce?
Irina privește pe geam. Cerul gri de noiembrie, un plop fără frunze, felia scorojită din blocul vecin, cu tencuiala galbenă căzută. Din stradă se aude un tramvai. Șinele-s vechi, tramvaiul duduie atât de tare, că primele două nopți n-a putut adormi.
Acum s-a obișnuit.
Ilinca, întârzii la lucru.
Niciodată nu vrei să vorbim cum trebuie!
Vreau. Dar nu acum și nu așa. Poți să vii sâmbătă? Fierb o ciorbă.
În vizuina ta eu nu vin.
Vizuină. Deci a ajuns și la Ilinca cuvântul ăsta. Probabil de la Tamara.
Bine, răspunde Irina calm. Atunci discutăm altădată.
Mamă…
Ilinca, te iubesc. Pa.
Lasă telefonul pe masă. Ia ibricul, toarnă ceaiul în paharul cu muchii, pe care l-a găsit printre oalele altora, în dulap. Pahar adevărat, greoi, din stocul vechi sovietic. Înghite o gură. Ceaiul e fierbinte, puțin amar, cu gust de hârtie.
Bea uitându-se la plop. Se îmbracă și iese în stradă.
***
La intrarea în bloc miroase a umezeală și pisici. La etajul trei stă o pisică, pe care n-a văzut-o niciodată, doar i-a auzit mieunatul noaptea. Lift nu există. Patru rânduri de scări, printre cutii poștale de metal, cu uși lipsă, peste o sanie rămânând acolo, cine știe, din iarnă trecută.
Afară sunt vreo cinci grade. Irina își încheie paltonul și pornește spre tramvai. Telecentru nu l-a descoperit încă pe tot: de jumătate de an stă aici, dar mai încurcă uneori străzile. Malina Mare, Albișoara, Botanica Veche. Arterele de aici sunt altfel decât în centru. Mai aerisite, mai late, cu copaci pe margini. Oamenii merg repede, nu se uită în jur, dar nu se simte agitația aceea de centru care o deranja mereu.
Intră la magazin, ia chefir și o jumătate de pâine. Casierița, o fată tânără cu fard albastru, nici nu ridică ochii. Irina numără mărunțișul, pune cumpărăturile în sacoșă și pleacă.
În tramvai e cald și gălăgie. Merge sprijinindu-se de bară și se gândește la proiectul care-i stă pe cap. Ieri cu Doru au terminat primul calup de planuri și azi trebuia să verifice structura pivniței, care risca să cedeze oricând la cât de veche era.
Conacul e în sectorul Râșcani. Modest, de la sfârșit de secol XVIII, vilă principală plus două anexe și ceva ca un vechi grajd, care fusese refăcut de-atâtea ori încât e imposibil să știi structura originală. Proprietarii s-au tot schimbat, regimul sovietic a făcut depozit, apoi totul a fost abandonat. Douăzeci de ani n-a călcat nimeni. Acum s-au găsit bani, oameni care visează un centru cultural, și o echipă de proiect. Irina e arhitect restaurator-șef. Doru, colegul, e cu structura.
E muncă adevărată. Nu ca ce făcea pe lângă Lucian, când mai prelua reamenajări de apartamente doar ca să nu stea fără ocupație. Acum e muncă mare, cu istorie la mijloc.
***
Doru e deja la fața locului când ajunge ea. Stă în sala mare la parter, cu vechea lui geacă gri și ruleta în mână, privind tavanul.
Bună dimineața, spune Irina, intrând.
Vezi aici, și-i arată colțul unde tencuiala a sărit și s-a văzut cărămida. Am înțeles de ce s-a lăsat plafonul. Grinda de sus e fisurată toată lungimea. E de schimbat, nu de restaurat.
S-a fisurat sau s-au desfăcut inelele anuale ale lemnului?
Hai să-ți arăt.
Urcă scările la etajul doi, abia consolidate. Irina se ține bine de balustradă și simte mirosul de lemn vechi, uscat, dulceag, amestecat cu praf și ceva ce nu știe pune în cuvinte. Suflarea timpului, poate. Vieți străine petrecute aici și absorbite în pereți.
Ea iubește mirosul ăsta.
Doru îi arată grinda. Irina se lasă jos, scoate lanterna și luminează fisura.
N-au lăsat inelele, vezi ce trasă e? E o ruptură mecanică. Cineva a ținut ceva greu aici.
Un utilaj, poate.
Sau mai multe. Era depozit.
Doru se așază lângă ea. Privesc amândoi grinda. Prin fereastra lipsită de geam vântul foșnește.
Deci, o schimbăm, zice el.
Dar folosim tehnica originală. Ieri am văzut acte vechi la arhivă. Lemnul era de pin local, dar bine uscat.
Găsim pin de ăsta?
Știu un furnizor bun la Soroca, am mai lucrat cu ei când restauram pe strada Eminescu. Sun la ei.
Doru dă din cap. Se ridică, curăță genunchii de praf. E înalt, ușor adus de spate, mereu atent dar cu privirea în jos. Pare că nu-i niciodată cu mintea la subiect, dar în realitate ascultă tot. Irina s-a obișnuit în patru luni de muncă alături de el și chiar apreciază.
Bem un ceai? întreabă el. Am un termos.
Da, am chef.
Ies în coridor, Doru scoate din sacoșă termosul, două pahare de plastic. Toarnă.
Azi ești… nu termină, dar se uită la ea.
Ce?
Nu știu. Foarte adunată.
Irina zâmbește.
Asta înseamnă că m-a sunat dimineață fie fiica, fie soră-mea.
El nu mai întreabă. Doar îi întinde paharul cu ceai.
Ceai adevărat, nu la plic.
***
Cu Tamara s-au văzut duminica trecută. Sora a venit așa, pe neanunțate, sunând de jos: Deschide, sunt cu plăcintă. Irina i-a deschis.
Tamara e mai mare cu trei ani, locuiește cu soțul, Ghenadie, în centru la Viaduct, e contabilă la o firmă de construcții și are păreri de neclintit. Intravând, a privit apartamentul cu acea față pe care Irina o știe din copilărie: un amestec de milă și triumf.
Doamne, asta-i baie sau cămară?
Baie e.
Ai, ți s-a fisurat faianța.
Tamara, ai adus plăcinta, nu?
Da. Lasă plăcinta pe masă, mai aruncă o privire. Irina, explică-mi. În centru aveai apartament cu trei camere, parchet, omul are bani. Te lovea?
Nu.
Te înșela?
Nu știu. O fi, dar nu mai conta.
Și atunci ce-ai avut? Ești smintită la bătrânețe, pricepi?
Irina scoate farfuriile.
Tamara, nu-i loc acum de asta.
Ba e. Sunt sora ta! Zic sau nu zic? Ilinca mă sună, plânge. El mă sună să mă întrebe ce-i cu tine. Om bun, dacă vrei să știi.
E bun, Irina dă din cap. Dar nu pentru mine. Taie plăcinta, zic.
Asta faci tu mereu: tai plăcinta și nu vrei să vorbești.
Vorbesc. Ți-am spus tot de câteva ori.
N-ai spus nimic! Mă simțeam rău. Toți ne simțim. Crezi că mie-mi e tot timpul bine cu Ghenadie? Dar n-am fugit să stau la gazdă la bătrânețe!
Nu-i gazdă, aici stau singură.
Singură! Tamara ridică din mâini. Ai aproape șaizeci de ani, singură, muncești pe niște bănuți, și zici că-i bine?
Irina o privește. Tamara stă grijulie, caldă, în eternul ei pulover bej, cu acea nedumerire adâncă pe chip. Nu te poți supăra pe ea.
Toma, îi spune Irina încet. Fără mine o să nimerești rău, nebuno, zice Tamara.
Irina dă din cap: O să nimerești, dar de moarte bună.
Tamara se uită lung.
Ce aiurezi?
Nimic. Irina taie plăcinta. Cu ce-i plăcinta?
Cu varză. Tamara încă o privește suspicioasă. Irina, ești ok? Măcar la psiholog mergi?
Da.
Și ce zice?
Zice că iau decizii corecte.
Da, și i se plătește pentru asta.
Beau ceai cu plăcintă de varză. Tamara povestește despre Ghenadie, despre spatele lui pe care-l supără, despre vecinii care au luat câine și numai latră. Irina ascultă. Pe afară se întunecă, cerul peste plop se face violet.
La plecare, Tamara se oprește în ușă:
Măcar i-ai scrie, zice ea. Se tot frământă.
Bine, zice Irina.
Dar știa că nu-i va scrie.
***
Opt ani au stat împreună cu Lucian. Nu ca soț și soție; el ținea morțiș să nu semneze acte, iar asta spunea multe, doar că ea și-a dat seama prea târziu.
Primii doi ani au fost alfel. Sau așa credea ea. El atent, ieșeau la restaurante, la spectacole, mergeau la Brașov și la Chișinău, în Italia și la Praga. El îi zicea că are gust, că-i deșteaptă. Apoi lucrurile s-au schimbat, încet, abia perceptibil, exact ca o crăpătură în tencuială.
A început de la nimicuri. Într-o zi, la petrecerea de la serviciul lui, a luat o rochie verde, preferata ei. El s-a uitat la ea la ușă și a zis: Ești sigură? și atât. Atunci a îmbrăcat alta, neagră.
După aia, au venit comentarii despre mâncare, prietene, câtă muncă depune pentru ce puțin câștig. Astea le spunea blând, ca un favor.
Irina, știi că restaurarea nu-i domeniu cu carieră. E o fundătură pentru cine n-are ambiții.
Eu am.
Mhm, zâmbește el. Ești bun specialist. Mediocră. Dar nu-i rău să fii mediocru.
N-a știut ce să-i răspundă. A tăcut și s-a retras în altă cameră, prea copleșită să înțeleagă de ce vorbele astea bune o dor așa.
Niciodată n-a ridicat tonul, nici mâna. Dar o convingea meticulos că fără el nu valorează nimic. Că profesia e o joacă, prietenele la fel, gustul provincial. Că-i datoare că stă cu ea.
Făcea borș, stresată dacă a sărat corect. Când suna o prietenă, se gândea că exagerează. La întâlniri de lucru, se temea că pare prea încrezută. Vocea care tot întreba ai dreptul? era mereu a lui.
Și a urmat acea seară.
Erau la niște prieteni de-ai lui, Sergiu și Natalia, într-un apartament pe str. Eminescu. Discuția a ajuns la un nou complex imobiliar; Irina a criticat fațada, dezvoltatorul zgârcit la arhitect. Calm, documentat.
Lucian s-a uitat peste masă, cu zâmbetul lui perfid.
Irina e specialistă, i-a zis lui Sergiu. Dar există teoreticieni și practicieni. Irina numai teoretic, n-a mai făcut nimic mare de mult.
Secundă de liniște. Natalia o privea, Sergiu își mișca paharul.
Irina zâmbește fals.
Termină cine. Bea vin. Ține conversația. Cheamă taxi. În drum spre casă, Lucian era mulțumit, povestind nimicuri. Ea privea orașul pe geam, cu un gând clar: nu mai pot.
Nu el e rău, nu sunt nefericită. Doar: nu mai pot. Capăt de drum.
Plecă peste trei luni. Găsi acest apartament, în Telecentru. A cărat lucrurile cu două mașini. Lucian era plecat. Lăsă cheia pe masă și o foaie cu un singur cuvânt: Iartă-mă.
N-a știut de ce l-a scris. Pur și simplu.
***
Noiembrie e deosebit în Telecentru. Parcul aproape, și seara, când vine de la lucru, ocolește pe la copaci bătrâni, pe alei ude unde pașii scârțâie în noroi. Dar e liniște. Iar aerul, mirosul de frunze putrezite și scoarță udă, îi dă un alt soi de liniște.
Acasă e frig. În blocurile vechi, încălzirea merge cum dă norocul, caloriferele-s de fontă și ori fierb, ori-s sloi. Robinetul din bucătărie picură. A sunat de trei ori proprietarul, a promis instalator, dar nimic.
Irina a căutat la magazin o garnitură și a schimbat-o singură. Patruzeci de minute, două unghii rupte, și o înjurătură când a lovit cotul de țeavă. Apoi, apă constantă. Îi vine să râdă de mândria asta copilărească. Totuși adevărată.
Seara stă la masa din bucătărie cu planșe, la lumina lămpii vechi cu abajur verde adusă din apartamentul de altădată, cumpărată de la târg prin anii 90 la Chișinău. Lucian nu o suporta, spunea că stric decorul. În centru stătea în debara, aici e pe masă.
Munca la conac înaintează încet, ca la oricare șantier vechi. Întâi măsurători, apoi acte de arhivă, apoi analiza avariilor, apoi conceptul. Irina iubește aceste etape lente și sinceritatea lor: o casă ori e întreagă, ori nu. Caramida trăiește sau e pierdută. Povestea fie e acolo, fie-i inventată.
În arhiva din Chișinău a găsit acte despre conac. În secolul XIX aparținea unui negustor Ilie Mărgineanu, apoi a ajuns la fiică-sa care a făcut acolo o școală privată pentru copii de boieri. După, revoluție, apoi depozit. Pe o poză găsită, fiica, Nadejda, o femeie la cincizeci de ani cu spatele drept și o privire sigură, ca și cum știe ce fotograful nu pricepe.
Irina se uită mult la poza asta.
Apoi revine la planșe.
***
Doru a întrebat-o la un moment dat de ce a ales restaurarea.
Era iarnă, încălzeau motorul pe parcare la sector. Afară fulguia pentru prima dată.
În anii 90 făceam blocuri și oficii. Era de lucru, salarii bune. Apoi din întâmplare am ajuns la o bisericuță din Călărași, cu o prietenă. Și atunci mi s-a aprins becul.
Și?
Am știut că asta vreau. E mai important.
Doru tace o clipă.
Puțini ajung la concluzia asta, zice. Tu ai priceput. Eu, nu din prima; am făcut mulți ani ce trebuia. Până m-am oprit.
Ea îl privește. El se uită în stânga, la ștergătorii acoperiți de zăpadă.
Și-apoi?
Apoi, asta de acum. Arată cu capul spre unde e conacul. Și mă împac cu asta.
În mașină miroase a piele și a cafeaua băută dimineața.
Pornesc spre arhivă.
***
Lucian apare miercuri. Nu îl aștepta. Sună la ușă pe la opt seara, ea tocmai lucra la planșe și mânca iaurt direct din cutie. Soneria veche, de bloc, ca la toți.
Deschide, gândindu-se că-i proprietarul sau vreo vecină.
Lucian pe palier, în palton gri cașmir, cu un buchet mic de crizanteme. Nu-i plac crizantemele. Niciodată n-a ținut minte.
Bună, spune el.
Ea rămâne fără răspuns. Stă și îl privește câteva secunde.
De unde știi adresa?
Ilinca mi-a spus.
Deci de la Ilinca. Notează.
Ce vrei? întreabă ea.
Să vorbim, zice cu zâmbetul acela. Nu mă lași să intru?
Ezită. Cedează spațiul.
El intră. Se uită la holul mic, la tapetul crăpat, la cuiul strâmb din perete, la pantofii lăsați de ea.
Aici trăiești, spune. Nu întreabă, conchide.
Aici.
Irina… Ia mâna ei. Ea și-o retrage. El nu se supără, schimbă buchetul în cealaltă mână. Uite. Înțeleg că aveai nevoie de timp. Au trecut șase luni. Ajunge.
Ajunge ce?
Ai stat singură, ai făcut pauză, cum se spune. Intri în bucătărie, aruncă ochii pe planșe. Lucrezi?
Da.
Ce proiect?
Restaurare la conacul de la Râșcani.
Bun. Ton condescendent. E bine pentru tine.
Și pentru oraș e bine. E conac de la opt sute.
Lasă crizantemele pe planșe. Ea le pune deoparte.
Irina, înțelegi ce faci? Stai aici. Un gest cu mâna. Aici.
Știu unde trăiesc.
Vreau să te întorci.
Ea îl privește. Lucian e încă arătos la șaizeci și ceva, bine țesut, paltonul îi stă grozav.
De ce? întreabă.
Se încurcă. N-a anticipat întrebarea.
Cum adică de ce?
Vrei să mă întorc. De ce?
Pentru că… pentru că îmi lipsești.
Ce anume?
Ce-i discuția asta.
Una normală. Zici că îți lipsesc; întreb ce anume.
O privește. Fața lui, aceeași mustrare ascunsă după răbdare.
Mi-ești dragă. Suntem opt ani împreună.
Țin minte.
Și gata? Pleci așa?
N-am plecat așa. Irina cu bratele încrucișate, în puloverul vechi și blugi, deloc ce știa el. De opt ani plecam. Doar că n-ai văzut.
Nu înțeleg.
Știu că nu.
Explică.
Ți-am tot explicat. Ții minte seara la Sergiu și Natalia?
Care seară?
Ai zis că-s teoreticiană, că n-am mai făcut nimic mare. În fața prietenilor tăi.
El se gândește.
Să fi fost o glumă. Nu-mi amintesc.
Poate. Irina dă din cap. Dar a fost una dintre multe. Eu le știu pe toate.
Ești sensibilă.
Poate.
Nu a fost o jignire.
Bine. Pentru mine tot a durut.
Din nimic.
Opt ani de mărunțișuri.
El tace. Se uită din nou pe bucătărie. La paharul de pe aragaz, la lampa cu abajur verde.
Și ți-e bine aici? cu neîncredere.
Irina reflectă. Nu pentru el, pentru ea.
Și bine, și greu. Și frig. Și singurătate. Dar mie mai bine aici.
E amăgire.
Poate. Dar e a mea.
Ia paltonul lăsat pe scaun. O mai privește. Ceva în el se frânge; vede. Fără oboseală și fără condescendență.
Irina, nu-ți sunt străin.
Nu, răspunde. Dar nici de-al casei nu mai ești. Lucian, du-te.
Mai stă o secundă. Pleacă la ușă. Se îmbracă. Deschide.
O să regreți, spune.
Nu ca amenințare. Ci trist.
Poate, răspunde ea.
Ușa se închide. Irina mai stă la ușă. Intră în bucătărie. Crizantemele le pune într-un borcan gol. Cu apă, totuși flori.
Se întoarce la planșe.
Tramvaiul trece zgomotos o dată și încă o dată, apoi liniște.
Își dă seama că de-acum nu-l mai aude ca zgomot de fundal.
***
Sustinerea conceptului e pusă pe a doua săptămână din decembrie. Un prim pas: clientul vrea schița marii idei ce păstrăm, ce refacem. Irina se pregătește minuțios. Doru la fel. Seara se sună și se ceartă amical.
O dată e vorba de tavanul de la subsol, ea nu e de acord, și discută aproape o oră, până înțeleg că auândoi au dreptate din unghiuri diferite: ea vede cu ochiul de arhitect, el de structurist.
Ești tare de caracter, îi zice Doru, fără să judece.
În profesie.
Așa trebuie.
Și atât. Fără sentimentalism.
Ea închide și-și dă seama că zâmbește.
***
Trei zile înainte de prezentare sună Ilinca. Nu dimineața, ci seara.
Mamă, zice cu altă voce, nu cum vorbea în ultimele luni. Pot să vin?
Vino.
Ilinca apare cu o sticlă de vin și cu aerul cuiva hotărât, dar încă nesigur cum să spună. Seamănă fizic leit cu Irina la vârsta ei. Are treizeci și doi de ani, e designer, locuiește cu prietenul la Buiucani.
Stau la bucătărie, Irina toarnă vin în două pahare obișnuite doar un singur pahar de vin avea, pentru musafiri, dar Ilinca spune că-i bine așa.
Te-a sunat el după ce ți-a bătut la ușă? întreabă Ilinca.
Nu. Mai trimite sms-uri.
Ce scrie?
Orice. Nu răspund mereu.
Ilinca rotește paharul între degete.
Mamă, eu i-am dat adresa. Nu ești supărată?
Nu.
Credeam, nu știu, poate discutați…
Am discutat.
Și?
Nimic. A plecat.
Ilinca tace. Apoi, privind în pahar:
Toată perioada asta am ținut cu el. Ai priceput?
Da.
Îmi ziceam că tu, că ești cu capul în nori, că trebuie să revii la o viață normală. Îl compătimeam, părea atât de… singur.
Știe să pară.
Da. Ilinca ridică ochii. Am înțeles asta abia recent. După ce-a ieșit de la tine, m-a sunat. Și a zis niște cuvinte… Că tu ai fost mereu cu capul în nori. Că te-a suportat. Că ți-a făcut un favor, opt ani la rând.
Irina dă din cap.
Da, cuvintele lui.
Mamă… Pentru prima dată în luni de zile, privirea fetei e sinceră. Ți-a fost rău rău?
Foarte rău.
De ce nu mi-ai spus?
Irina se gândește.
Poate pentru că nu găseam cuvintele. Când nu te bate cineva, nu te dă afară, dar te doare, e greu de explicat. Mai ales fiicei care l-a cunoscut doar la ocazii, mereu la patru ace.
Ilinca vine, o îmbrățișează. Fără preambul, cu fervoare. Irina e descumpănită o clipă, apoi răspunde cu brațele. Capul Ilincăi miroase a șamponul ei de pere, acela de când era adolescentă.
Nu ești smintită, șoptește Ilinca la ureche. Tanti Toma nu știe nimic.
Irina râde ușor.
Ce bine să aud asta.
Termină vinul. Ilinca se uită pe planșe și întreabă de conac. Irina îi arată poza cu Nadejda Mărgineanu. Ilinca zice: Parcă-i semeni. Irina privește din nou poza. Poate.
Ilinca pleacă la unsprezece și jumătate. Promite că vine sâmbăta viitoare.
Irina spală pahare, strânge planșe, privește pe geam.
Tramvaiele nu mai circulă, e târziu. Curtea de jos e albastră, luminată de un singur bec. În blocul de peste drum, o singură fereastră luminată, cineva se mișcă.
Irina se gândește să-l sune pe Doru să-i spună ceva legat de pivniță. Dar e târziu, va suna mâine.
***
Prezentarea are loc la sediul firmei de proiectare, într-o sală de conferințe. Beneficiarul aduce echipă de juriști și un consilier pe patrimoniu cultural, care pune întrebări precise. Irina răspunde. Doru completează la partea tehnică. Când clientul întreabă despre termene, Irina spune sincer: dacă vine lemnul la timp, gata la dată; dacă nu, întârziem trei săptămâni. Consilierul se încruntă. Irina adaugă: Mai bine vă spun de pe acum decât să justific la urmă întârzierea.
Consilierul aprobă din cap. Asta, se vede, i-a plăcut cel mai mult.
La final, ei stau pe coridor. Doru ține mapa cu hârtii.
Cred că acceptă, zice el.
Și eu cred.
Se uită la ea. Coridorul e plin de lume, alții se mișcă cu dosare.
Bem ceva? întreabă. Știu un local bun aproape. Să sărbătorim.
Ea îl privește.
Cu drag, zice.
Merg pe străzile Chişinăului în decembrie, peste Râșcani, unde becurile se aprind pe casele bătrâne acoperite cu zăpadă. Doru merge alături, capul puțin plecat, din obișnuință. Discută lejer, nimic sentimental. Despre lemn, consilieri, oraș.
Localul e mic, liniștit, cu perdele grele și mese de lemn. Comandă ceva cald și câte un pahar de vin roșu. Discuția merge de la lucru la oraș, la cărți. Irina observă că nu se uită deloc la ceas.
Când pleacă, Doru o ajută să-și pună paltonul. Un gest simplu, firesc. Nu-i dă importanță, dar tot rămâne cu el în minte.
În stradă, Doru spune:
Mă bucur că lucrăm împreună.
Ea răspunde:
Și eu.
Și apoi o pornesc pe căi diferite, spre metrou.
