Când fratele meu, Andrei, a împlinit 18 ani luna trecută, ne-a luat prin surprindere cu un anunț ce ne-a dat tuturor lumea peste cap: vrea să se căsătorească cu prietena lui, Doinița. Părinții noștri nu au primit deloc cu bucurie vestea asta. Niciodată nu au fost de acord cu Doinița, fiindcă, ziceau ei, îi lipsește bunul-simț și nu se preocupă de studii. Ea mergea la universitate, dar lipsea deseori de la cursuri, fapt care îi supăra foarte tare pe ai mei. Credeau că îl influențează rău pe Andrei, îndepărtându-l de la carte și de la viitor.
Felul Doiniței, cam nepoliticos uneori, și felul în care se îmbracămereu în haine largi, nicidecum potrivite pentru o tânără din Moldovaau făcut ca părinții să fie și mai nemulțumiți de ea. Nici familia ei nu era mai încântată de relația lor, ba chiar nu o doreau acasă pe Doinița. Cu toate că locuiau împreună de doi ani, părinții nu găsiseră la ea nicio calitate care să îi facă să se răzgândească.
Supărat de refuzul părinților, fratele meu a ținut cu dinții de decizia lui zicând că nu are de gând să o lase pe Doinița din cauza lor. Eu eram mai degrabă neutru față de ea, dar mă temeam că prezența ei ar fi adus și mai multă tensiune între noi. Andrei locuia cu noi, iar Doinița stătea la mama ei, cu tatăl vitreg și sora mai mică. Cum nu aveau bani să se mute undeva doar ei doi, Andrei i-a propus să vină să locuiască la noi, în camera lui.
Situația s-a înrăutățit când tata a făcut câteva remarci urâte, întrebând cum ar putea să trăiască amândoi într-o cameră fără mobilă și insistând ca Andrei să plătească totul din banii lui. Atunci Andrei a ripostat, a cerut partea lui din apartament și a plecat val-vârtej doar cu un rucsac. Săptămâni întregi s-au perindat dintr-un loc în altul, pe la prieteni, dar până la urmă s-au întors împreună hotărâți să nu se lase despărțiți de nimeni.
Șocul a venit când fratele meu a spus părinților că vrea să își vândă partea lui din apartament, dând de înțeles că e în stare să taie orice legătură cu ei dacă nu îi acceptă alegerea. Urmarea a fost o ceartă cum rar am văzut, după care Andrei și Doinița iar au plecat. Se zvonea că mama Doiniței, cunoscând oameni în domeniul juridic la Chișinău, le-ar fi dat niște sfaturi pentru pasul ăsta. Am încercat și eu să fiu împăciuitor și să-i fac să se înțeleagă, însă nici părinții, nici Andrei nu au vrut să mă audă, spunându-mi să nu mă bag.
A fost tare greu pentru noi, iar eu tot sper că, odată cu timpul, cu răbdare și vorbă bună, să reușim să refacem liniștea și pacea în familia noastră din Republica Moldova.
