Îmi amintesc și acum, ca și cum ar fi fost ieri, de anii în care m-am căsătorit cu Petru. Era un bărbat liniștit, venit dintr-o familie de moldoveni dintr-un sat de lângă Iași. Părinții lui nu au acceptat niciodată cu adevărat că fiul lor era divorțat, deși trecuseră bine peste patru ani de la despărțirea de prima lui soție, Ileana. Chiar și așa, mama lui Petru încerca mereu să-i împace, de parcă ceva mai era de salvat.
Eu și Petru ne-am căsătorit acum trei ani, iar viața noastră era senină, fără mari griji, ba chiar fericită, ziceam eu. Dar soacra doamna Paraschiva era convinsă că fiul ei a făcut o mare prostie, o greșeală din pripă, și că trebuia să repare în orice fel relația cu fosta noră. “Sângele apă nu se face”, ofteza ea, privind mereu în trecut, la familia pe care o pierduse.
Când l-am cunoscut pe Petru, era deja bărbat liber. Se zvonea că despărțirea s-a făcut pe cale amiabilă. Ileana, fosta lui soție, chiar se recăsătorise și era fericită, lumea spunea că un alt bărbat fusese adevăratul motiv al despărțirii lor.
Petru mi-a mărturisit la un moment dat, într-o după-amiază ploioasă la cafea în Chișinău: “Poate c-am greșit că m-am însurat cu ea. Mama a pus presiune, că rămăsese însărcinată și eu nu mă simțeam îndrăgostit. Doar ne vedeam, nimic mai mult. Dacă nu era copilul, nu m-aș fi însurat”. Așa mi-a spus, cu ochii ațintiți în ceașca de cafea.
N-am simțit vreo teamă față de Ileana. La început, am vrut doar să-l observ pe Petru mai bine. Am descoperit că nici el, nici fosta soție nu mai aveau vreun sentiment unul față de celălalt fiecare își vedea de drum. Comunicau rar, doar legat de fiul lor, Vlad.
Dar soacra nu putea accepta asta. Nici socrul, domnul Vasile, nu era mulțumit de situație. Amândoi încercau mereu să reîntregească vechea familie și aveau vorbe grele pentru relația mea cu Petru.
“Dragă, sunteți încă tineri, ai tot viitorul înainte. Ce cauți tu în treburile altora?”, m-a întrebat doamna Paraschiva când am rămas singure la o nuntă în Vaslui.
I-am spus: “Dacă Petru era căsătorit, nu m-aș fi băgat. Dar acum e singur, are dreptul la altă viață”. N-a mai zis nimic, fiindcă atunci a intrat Petru și s-a făcut liniște. Am înțeles că nu voi putea avea niciodată o legătură apropiată cu ea, dar nici nu m-am frământat prea mult.
După nuntă, ne-am mutat împreună în apartamentul de pe Bulevardul Ștefan cel Mare. N-am mai ținut legătura cu soacra mea decât la sărbători. La fiecare Crăciun sau Paști, trebuia să ascult cum oftează după “vechea familie”, lăudând-o pe fosta noră și spunând cât de buni erau cu toții împreună. Încerca uneori să o invite pe Ileana la masă, vorbind despre cât de frumoasă era odată casa lor.
Ileana însăși era complet indiferentă. Venea la evenimente fără să comenteze, vorbea doar ce era necesar. Pasivitatea ei se simțea din plin.
Soacra încerca să-l facă pe Petru gelos pe Ileana, să îmi bage și mie în cap tot felul de idei. Mă suna să mă întrebe unde e bărbatul meu, sugerând că s-ar fi dus la fosta soție. Alteori îl punea chiar pe el să-i ducă ceva, ca pretext să-i vorbească. Tot felul de lucruri mici, dar supărătoare.
Eu nu sunt geloasă, dar micile ei intrigi mă necăjeau. Din afară se vedea clar că între Petru și Ileana nu mai era nimic, doar grija pentru copil. Petru dădea lunar lei moldovenești pentru Vlad, îl aducea uneori în vizită. Ileana nu cerea nimic în plus, nu punea piedici la întâlniri. Se purtau omenește, cu respect, fiecare pe drumul său. Cumva, mi se părea o rânduială firească.
Dar soacra nu putea pricepe. În fiecare an spera într-o împăcare, de parcă viața nu ar fi mers înainte. Petru zicea că poate atunci când îi voi dărui un nepot se va liniști. Eu însă nu cred. Unele suflete rămân veșnic prinse între ce-a fost și ce-ar fi putut fi.
