Azi din nou cerul s-a înfuriat. De mai multe nopți la rând mârâie, tună, parcă cineva aruncă pietre uriașe din înălțimi direct în pământ. M-am trezit în același timp cu mama. M-a înfășurat repede în pătură, m-a strâns la piept și m-a condus în baie.
Când începe acest hău înfricoșător, mereu ne ascundem acolo – în cea mai mică cameră din apartament, lângă găleata și prosoapele. Am șezut pe podeaua rece. Mama șoptea o rugăciune. Mă uitam la buzele ei – tremurau, dar ea continua să șoptească: să fiu sănătos, să se întoarcă liniștea… să se termine războiul.
Nu înțeleg prea bine ce e războiul. Dar știu un lucru – tata e acolo. Unde se luptă oamenii. Și mai știu că din cauza lui cerul s-a făcut atât de supărat și gălăgios. Așa mi-au spus băieții din curte. Dar de mult nu i-am mai văzut – mama nu mă lasă să ies afară. Ea merge o singură dată pe zi – la magazin. Cumpără numai pâine.
Am șezut, am ascultat rugăciunea ei. Mi-a fost puțin trist… și plictisitor. Mi-am amintit de Lulu – ursulețul meu de pluș. El mă ajuta mereu când mi-era frică.
— Mamă, adu-mi te rog pe Lulu, am spus.
S-a uitat la mine, m-a strâns mai tare.
— Chiar acum?
— Da, vreau să-l îmbrățișez. O să mă ajute.
Mama făcea mereu ce îi ceream. Chiar și două înghețate într-o zi – mi le lua. A dat din cap, a zâmbit și a spus:
— Tu stai aici, bine?
Am încuviințat. Și am așteptat.
Au trecut probabil câteva minute. Deodată, pământul a geme. Ceva a pocnit atât de puternic încât totul s-a cutremurat. O țiglă s-a desprins și s-a rostogolit pe podea. Mi-a fost frică. Foarte frică. Dar mama mi-a spus să nu ies, așa că am rămas. Am început să număr – de la unu la o sută. Voiam până la două sute, dar am uitat ce vine după. Mama mi-a promis că când voi avea șapte ani și voi merge la școală, o să învăț. Aștept cu nerăbdare ziua aceea.
Am început din nou să număr, dar mama nu se întorcea. Am început să o strig. Mai încet, apoi mai tare. Nimeni nu răspundea. Atunci, tremurând, am ieșit în hol.
Praful atârna în aer ca un ceas gros. Pe jos – cioburi. Totul era altfel. Am mers în camera unde ne uitam la desene. Acolo zăcea un perete. Jumătate din tavan se prăbușise. Sub dărâmături trebuia să fie și Lulu… și poate mama.
Am vrut să strig, dar mi-am amintit: când cerul e supărat, nu trebuie să faci gălăgie.
M-am gândit că mama s-a speriat și a fugit afară. Probabil mă așteaptă acolo. Trebuie s-o găsesc.
Am văzut că papucii ei au rămas în hol. Deci a fugit desculță. Am îmbrăcat geaca și am ieșit pe stradă.
Pe afară era întuneric și înfricoșător. Frigul mă străbătea până în oase. M-am uitat în jur – nu mai recunoșteam cartierul. Totul era schimbat. O casă se transformase în ruină. Alta nu mai avea un perete. Magazinul unde cumpăra mama pâine era negru și mort.
— Poate noaptea stradă e mereu așa, m-am gândit. Sau poate războiul a făcut asta…
Dacă războiul e atât de rău și distruge tot – de ce nu-l pedepsește nimeni? De ce adulții se tem și tac? De ce nu-l pun într-un colț?
Dacă ar fi lângă mine – l-aș împunge tare cu piciorul. I-aș striga: „Pleacă de unde ai venit! Ești rău și urât!” Și s-ar speria. Pentru că eu-s puternic.
Mergeam spre piața unde mereu se plimbau porumbeii. Astăzi nu era niciunul. Am ridicat privirea – și am văzut: o stea cădea din cer. Adevărată, strălucitoare. Nu ca celelalte. Părea că vine drept spre mine.
Știam: când cade o stea – trebuie să-ți dorești ceva.
M-am pus în genunchi. Așa cum face mama când se roagă. Am închis ochii.
— Să o găsesc pe mama. Și pe Lulu. Și să plece războiul pentru totdeauna.
N-am mai cerut nimic altceva.
