Jurnal, 20 iunie
Astăzi, când mi-am luat rămas bun de la fratele meu la Gara Centrală din Chișinău, mama era vizibil emoționată. Își făcea griji că, din cauza vârstei ei, poate va fi ultima oară când îl vede în această viață. M-a cuprins și dorința de a-mi revedea fratele și sora, așa că mi-am făcut bagajele și am pornit la drum.
Prima oprire a fost la unchiul meu, Vasile, în satul Hâncești. Ca întotdeauna, unchiul Vasile a glumit despre nunta mea, care va avea loc peste jumătate de an. I-am spus că îl aștept cu drag. Mi-a spus să am grijă, făcând referire la semnul de naștere de pe încheietura lui nu știe nimeni de unde îl are, dar mereu îl folosește ca pretext pentru glume.
Vremea era atât de plăcută, cu soarele blând al Moldovei parcă toată natura se bucura de întâlnirea noastră.
După vizita la unchiul Vasile, am ajuns la mătușa Alina, la Orhei. La sosire, mătușa ne-a întâmpinat cu pâine, sare și zâmbetul ei generos, împreună cu soțul ei, Grigore. În dimineața următoare, eu și verișoara mea mai mică, Ana, am hotărât să profităm de ziua însorită și să mergem pe malul Nistrului. Ne-am jucat cu picioarele în apă și am râs ca niște copii.
Când ne-am întors acasă, am luat prânzul cu toți ciorbă de legume și plăcinte cu brânză! Ana, obosită, părea să vrea să se odihnească, dar, de fapt, m-a convins să ieșim iar la apă și apoi să mergem la cinematograful din oraș, propunere la care nu am putut rezista.
După ce am ieșit din apă, doi tineri s-au apropiat timid de noi. Unul dintre ei, cu ochi pătrunzători, ne-a întrebat cum pot ajunge pe strada Eminescu. Ana le-a explicat, iar celălalt băiat m-a privit cu atenție și m-a întrebat: Scuzați, cum vă numiți? Sunteți Adriana?
Am rămas uimită de întrebarea sa, iar el a continuat rapid: Locuiți la Chișinău și aveți o prietenă pe nume Sabina. Ea e sora mea. V-am văzut în pozele ei și am fost curios din cale-afară să vă cunosc.
Atunci am observat semnul de naștere de pe brațul lui exact ca cel al unchiului Vasile, mă întreb dacă e vreo coincidență! Am mers cu toții la film, apoi am făcut o plimbare pe malul Nistrului, discutând despre lucruri din viață și despre Moldova.
La despărțire, băiatul mi-a spus că el și prietenul lui încheiaseră o excursie de afaceri și urmau să plece a doua zi. Mi-a cerut voie să mă sune și un număr de telefon, la care am fost de acord, simțind o emoție neașteptată, ca adierea vântului de seară.
Zece zile mai târziu, s-a reîntâlnit cu mine și cu mama la aeroportul din Chișinău, iar jumătate de an mai târziu, am devenit soț și soție. Când ne amintim acea zi pe malul Nistrului, parcă ne vedem din nou zâmbind sub soarele Moldovei, o poveste ce a început simplu, cu un semn de naștere și întrebarea: Ești Adriana?De fiecare dată când plimbăm pașii pe malul acela, simțim că povestea noastră s-a înălțat din acea clipă aparent întâmplătoare ca un fir de destin țesut cu râsetele Anitei, glumele unchiului Vasile și salutul călduros al mătușii Alina. Semnul de pe încheietura lui a rămas o enigmă poate chiar un semn că unele întâlniri nu sunt niciodată doar simple coincidențe.
Viața merge înainte, dar oriunde ne duce drumul, acea zi și acel început ne aduc mereu aminte că magia adevărată se află în momentele mici, când te întrebi dacă cineva din lumea asta te recunoaște cu adevărat. Și atunci, între zâmbete și soarele Moldovei, îți dai seama că ai găsit acasă nu într-un loc, ci într-o inimă care-ți poartă numele.
Asta e povestea noastră. Și, de fiecare dată când cineva mă întreabă Ești Adriana?, zâmbesc, știind că răspunsul meu a schimbat totul.
