Îmi numesc Mihai și vreau să vă povestesc cum viața mea a devenit un coșmar din cauza mamei mele. Ea nu este singura mamă așa pe lume, dar simt că sunt la limita suportabilității! De ce nu înțelege că am 23 de ani, sunt un bărbat adult și vreau să îmi decid singur viața, fără a-i asculta ordinele nesfârșite? Mă sufocă cu controlul ei autoritar.
Mama, care nu-mi dă voie să respir
Scriu aceste rânduri ca un strigăt în gol, căci nu mai pot suporta. Maria, prietena mea, râde de mine pe față. Când merg la cumpărături, mama mă urmează și începe să comenteze: „Asta e o țoală! Arunc-o, Mihai! E o rușine să porți așa ceva!” În cele din urmă, mă întorc acasă cu un pulover sau o eșarfă alesă de ea, de parcă sunt pentru bunica mea! Mă simt ca o marionetă și nici măcar nu vede cât de mult mă irită asta.
Maria, când vine la mine acasă în Iași, nu mai știe unde să-și ascundă râsul. Mama o ia de mână și începe: „Spune-i, Maria, că în blugii ăștia e caraghios! Interzice-i să iasă afară cu buricul gol, ca un hoinar! De ce suporți să-și pună machiaj ca o fată din mahala? Și cum reziști mirosului de tutun, când tu nu fumezi?” Asta o spune mama mea! Vorbele ei mă fac să strâng din pumni de furie.
La un moment dat a sărit calul. Mă pregăteam să merg la părinții Mariei – un moment important, prima întâlnire. Mi-am cumpărat adidași noi, m-am îmbrăcat bine ca să fac o impresie bună. Dar mama a decis că trebuie să îmbrac un pulover ridicol ales de ea. Am refuzat, iar când am ieșit din baie, perechea mea preferată de blugi era tăiată fâșii pe podea! Ea stătea acolo cu foarfeca în mână și nu a clipit deloc. Am țipat: „Ieși!” – dar ea a rămas, uitându-se la mine de parcă aș fi fost dușmanul ei.
Ce să fac?
Nu știu ce să mai fac, prieteni. Această femeie nu înțelege că nu mai sunt un copil. Am un loc de muncă – nu într-un birou cu cravată, ci pe un șantier din Iași, alături de muncitori. Dar câștig banii mei! Pot să-mi închiriez un apartament chiar și mâine, fără Maria. Mi-ajung banii pentru chirie, haine, țigări – tot ce îmi trebuie. Dar ea crede că ar trebui să renunț, pentru că lucrez cu „niște muncitori”. Vrea să urmez o facultate vara asta și deja mi-a ales specializarea, dar nu o voi asculta! Dacă voi merge la studii, o voi face când și cum îmi doresc.
Singurul lucru care mă reține este tatăl meu. El e singura persoană normală din această casă. Calm, bun, m-a înțeles mereu. Dacă plec, mama se va năpusti asupra lui și îl va distruge. Zice deja că sunt mai rău decât dracu’ – nerecunoscător, obraznic. Dacă plec, ce va face el? Gândul ăsta mă sfâșie. Nu merită un asemenea destin, dar nici eu nu mai pot trăi în acest iad.
Viața mea într-un viciu
Simt cum zi de zi mă strânge din ce în ce mai tare. Se amestecă în tot – în hainele mele, în relațiile mele, în obiceiurile mele. Chiar și când sunt cu Maria, nu pot să mă destind – mereu e posibil să sune și să înceapă o ceartă. Încep să o urăsc, deși adânc în suflet încă o iubesc – căci este mama mea. Uneori mă gândesc: poate sunt eu de vină? Poate că sunt prea dur cu ea, prea încăpățânat? Dar apoi îmi amintesc de vorbele și faptele ei și îmi dau seama că ea e cea care exagerează.
Prieteni îmi spun: „Lasă totul și fugi!”. Dar nu pot să-l las pe tata pradă furiei ei. Sunt prins între datoria față de el și dorința de a avea propria viață. Ea mă face un monstru în ochii săi, dar eu vreau doar să fiu eu însumi. Sunt sătul de ordinele ei, de controlul ei. Pentru ea, sunt mai rău decât diavolul, iar ea pentru mine e un zid de netrecut.
Ce ați face voi în locul meu? Cum ați ieși dintr-o astfel de capcană? Îmi scriu povestea aici, căci nu am cu cine vorbi – nici prietenii, nici Maria nu m-ar înțelege complet. Am nevoie de sfatul vostru, de perspectiva voastră. Vreau să fiu liber, vreau să respir, dar nu știu cum să scap. Poate mă ajutați să găsesc ieșirea din acest iad? Sunt la capătul puterilor și mi-e teamă că într-o zi voi ceda.
