Pisica o privea tăcută. Trăgând adânc aer în piept și strângându-și curajul, Ancuța a întins mâna spre ea, sperând că mânecile jachetei de piele îi vor proteja mâinile de ghearele pufoasei clandestine… Schimbul ei era pe sfârșite, iar Anca a mers spre coada autobuzului, cercetând meticulos sub fiecare scaun. Autobuzul era ca o casă pentru ea, iar acasă la Anca întotdeauna era ordine. Poate pentru că nu era nimeni care să facă dezordine? – Anca, ar fi timpul să-ți găsești și tu un bărbat, – îi spuneau dispecerele – Ești aproape de treizeci, tot singură ești. Și meseria asta nu-i tocmai pentru femei, nici bărbații nu rezistă uneori, cu ce fel de călători avem! – Mie-mi plac pasagerii mei, – răspundea Anca. – Și mă simt bine la lucru. Iar un bărbat… nu e ca un motan ori un cățel, să-l „iei acasă”! Tantiile se priveau complice. Știau și ele că-i mai simplu cu un pisoi decât cu un bărbat. – Atunci ia-ți un motan, – o sfătuiau ele. – Să nu te simți chiar singură! Anca oftat: – Un motan nu a apărut încă la orizont, – le zicea ea cu mila și pleca acasă, punea muzică, își pregătea masa, apoi citea și se culca… Zilele îi semănau ca două picături de apă. Nu-i plăceau weekendurile – îi rămânea prea mult timp liber. În astfel de zile, ea se urca în autobuz ca simplă pasageră. Îi plăcea să se lase dusă spre o viață frumoasă și fericită de către altcineva, să fie pur și simplu călătoare… Acea zi nu era cu nimic diferită de celelalte. Când și-a încheiat schimbul, s-a apucat să curețe salonul. Când s-a uitat sub ultimul scaun, mai întâi a tresărit. Doi ochi strălucitori se uitau țintă la ea! – Ei, tu cine ești? Pis! Pis! Pis! Cum ai ajuns acolo? – Ancuța s-a aplecat. – Te-ai rătăcit? Pisica o privea tăcută. Cu un oftat și adunându-și tot curajul, Ancuța s-a apropiat, sperând că mânecile jachetei de piele o vor feri de ghearele acestui pasager fără bilet. Pisica a lăsat-o să o scoată de sub scaun, iar Anca a putut să o privească mai bine. Era uimitoare. Nu se pricepea prea mult la rase, dar trăsăturile feței și blana deasă trădau un persan. Avea la gât o zgardă cu medalion. – Merlin, – a citit Anca, rotindu-l ușor. – Ce, să fie chiar Marele Mag și Vrăjitor? Pisica a căscat într-o tăcere plină de subînțeles, fără a nega. – Și ce să fac cu dumneavoastră, Înălțimea Voastră magică? – a decis Anca să vorbească politicos cu o pisică ce poartă un asemenea nume. – Unde să căutăm stăpânii? Pisica a privit-o și a căscat apăsat. Parcă ar fi vrut să spună: „De unde să știu? Dar poate-mi dai să mănânc și mă lași să dorm!” Femeia a înțeles că nu are prea multe opțiuni. De fapt, avea două, dar cine poate lăsa o biată pisică pe drumuri?! – Deci, asta e, – a zis ea hotărât. – Azi dormi la mine, iar mâine pun anunț cu poza ta. Sigur te caută cineva! Pisica nu a protestat. Dar, când Anca s-a îndreptat spre ieșire, a început să se zvârcolească din brațele ei. – Ce s-a întâmplat? – n-a înțeles femeia, dar pisica s-a zbătut și a fugit din nou sub ultimul scaun, întorcându-se cu ceva în gură. – Ce-ai găsit acolo? – a întrebat Anca, aplecându-se. Pisica i-a pus în palmă un bilet de loterie. – Ei, asta-i bună! – Anca a privit surprinsă. – Deci stăpânul tău a pierdut și pe tine, și biletul? Pisica a privit-o și a mai căscat o dată, ca și cum i-ar fi dat de înțeles: „N-ar fi bine să mergem acasă?” Grăbită, Anca încerca să decidă dacă să menționeze sau nu biletul în anunț – și dacă nu cumva cineva rău-voitor ar putea să îl revendice spunând că e stăpânul pisicii? Trebuie să fie mai inteligentă! Dar deocamdată, ar fi bine să cumpere ceva bun pentru musafir. – Tu ce vrei să mănânci? – l-a întrebat ea la magazin, uitându-se la raftul cu mâncare de pisici. Merlin a inspectat pliculețele, apoi s-a întins spre unul anume, iar Anca s-a apropiat de raft. – Pe ăsta-l vrei sigur? – a întrebat ea. Merlin a apucat pliculețul cu dinții, risipindu-i orice dubiu. – Ești un motan inteligent! – l-a lăudat ea. Un tors ușor i-a confirmat că Merlin știe deja asta. După ce a cumpărat și pentru ea câteva lucruri, s-a întors acasă… – Poftim, instalează-te! – i-a spus, lăsând pisica pe podea. Merlin a pornit imediat să inspecteze apartamentul. Anca a mers la bucătărie să pregătească ceva. Pentru că nu avea veselă specială de pisici, a improvizat două farfurioare. Când motanul a terminat de mâncat, Anca l-a pozat și a printat anunțul – fără a include numele sau biletul de loterie. După ce și-a văzut „opera” tipărită, i-a arătat-o lui Merlin. – Uite ce bine arăți! – l-a lăudat. – Mâine o lipesc în autobuz, poate stăpânul te găsește! O, nu! A încremenit, amintindu-și că mâine are tură și nu are cu cine lăsa motanul… Să-l ia cu ea? Nu se poate, s-ar distrage și asta ar fi periculos pentru pasageri. Să-l lase singur? Ar fi un stres oribil, de-ajuns că s-a și pierdut! Atunci și-a amintit de Cătălin, vecinul de pe palier. Lucrează de acasă, nu trebuie să stea la birou ori la volan. Doar un laptop și internetul – restul nu contează. Uneori se ciocneau la lift, când rămânea vecinului mâncarea. El înalt, un pic stângaci, cu ochelari. Dădeau din cap unul altuia și se duceau fiecare în treaba lui. Dar Cătălin precis poate avea grijă de un motan. După ce și-a făcut curaj, Anca a bătut la ușa vecinului. Acesta a apărut ciufulit, cu șlapi de casă și pantaloni lălâiți. A privit-o mirat. Ea i-a explicat rugămintea, încercând să o spună convingător, dar Cătălin a încuviințat din cap, fără să stea pe gânduri, și a luat cheia de rezervă. Pentru o clipă, Anca s-a simțit puțin tristă – vecinul abia i-a acordat atenție. Oftând, s-a întors și a chemat: – Pis-pis! Merlin, unde ești? Motanul era lângă ușa balconului, făcându-i semn că vrea acolo! După o secundă de ezitare, gândindu-se că e prea inteligent să sară de la etajul opt, Anca a deschis ușa și au ieșit amândoi pe balcon. Merlin a sărit ușor pe balustradă, Anca a rămas cu inima la gură, gata să-l prindă. Motanul a privit-o mirat și un pic demn, apoi a ridicat capul spre cer. Femeia, mângâindu-i blana, a privit și ea… Și a văzut stelele. Cerul se uita la ei cu mii de ochi sclipitori. A văzut cum o stea a căzut și s-a rostogolit pe cer ca o lacrimă. Motanul s-a frecat ușor de mâna ei, parcă șoptindu-i: „Hai, pune-ți o dorință!” Și ea și-a pus un gând… A adormit imediat, fără film sau carte, poate pentru că lângă ea toarcea un motan vrăjitor pe nume Merlin? Dimineață, lăsând instrucțiuni vecinului, a plecat la muncă. Toată ziua a condus autobuzul cu anunțul lipit, dar nimeni nu a întrebat de găsitul cu coadă. Ancăi îi era rușine, dar se bucura. Și abia aștepta să ajungă acasă, unde era așteptată… În apartament mirosea a cafea proaspătă. Ea bea de obicei cafea instant, deci diferența o simțea imediat. – M-am gospodărit un pic, – recunoaște Cătălin. – Fără supărare, dar cafeaua ta e cam slabă. Am adus-o pe-a mea. Vrei? – Vreau! – a spus încântată Anca. – Dar Merlin unde-i? Motanul a apărut imediat în hol, mulțumit. S-a frecat de picioarele ei, semn de recunoștință supremă. – Motanul tău e bine, – Cătălin s-a aplecat să-l mângâie. – Știi, de mult nu m-am mai relaxat așa. Am vrut să lucrez, am deschis laptopul, dar m-a luat gândul la povești… Mi-am amintit că scriam odată povești și degetele pur și simplu au început să tasteze — ridică din umeri — Am scris una despre un motan. — O arăți? — s-a interesat Anca. – Ah, nimic serios! – s-a împotrivit Cătălin, dar se vedea că ar vrea să-i arate. – Chiar te interesează? – Bineînțeles! Iubesc poveștile! Sau, mai bine zis… fantasy, dar e cam același lucru! – i-a răspuns vecina cu patos. Și Cătălin, normal, a cedat. Au băut cafea și au citit povestea împreună, iar motanul Merlin îi privea superior, ca doi pisoiași puși pe joacă. Povestea i-a plăcut Ancăi. Când Cătălin a plecat la el, i-a fost un pic trist. Dar nu prea mult, că Merlin era cu ea. Și atunci s-a auzit soneria. Merlin s-a ridicat și a mers demn la ușă. Anca a întrebat: – Cine e? – După anunț, – s-a auzit dincolo de ușă și ea a încremenit. Primul instinct a fost să nu deschidă, dar asta ar fi nedrept, așa că a deschis. Pe hol, stătea un bătrân înalt, cu o mantie neagră. Zâmbea: – Domnișoară, nu vă speriați. Am venit după motan și, ca să vă dovedesc, vă spun chiar acum că îl cheamă Merlin. Uite-l și pe el. Motanul a sărit ca o săgeată în brațele lui, așa că n-au mai fost dubii. – Poftiți, – a spus cu voce stinsă Anca. Simțea nevoia să plângă. Ce ușor te poți atașa de un motan în doar o zi! Bătrânul a intrat, a mirosit, a zâmbit. Parcă el și motanul și-au făcut semn unul altuia. – Oferiți-mi o cafea, dacă nu vă deranjează, – a cerut el. Ea a făcut cafea, noroc că Cătălin lăsase destulă. Tot timpul, bătrânul și motanul se priveau adânc, ca într-un dialog tăcut. – Apropo, – a spus el apoi. – Nu ați mai găsit nimic? Obrajii Ancăi s-au aprins brusc. Ea i-a întins biletul de loterie. Dar bătrânul i-a respins mâna. — Acesta e pentru dumneavoastră, — a spus el zâmbind. — Dar biletul e al dumneavoastră! — a protestat Anca. — Dar l-ați găsit dumneavoastră, iar Merlin nu se supără, — bătrânul a zâmbit larg. – Și dacă e câștigător? – s-a încurcat ea. – Și o să refuzați chiar și șansa de a fi un pic mai fericită? – a întrebat bătrânul. Femeia a lăsat privirea în jos. Exact asta își dorise atunci când a văzut steaua căzătoare! – Dați o șansă fericirii, domnișoară, – a zâmbit el. – Și nu fiți tristă! Sunt sigur că ne vom revedea. Atunci când o să vă întoarceți… „De unde să mă întorc?” – a vrut să întrebe Anca, dar bătrânul deja plecase, trăgând ușa blând după el. Cheia s-a învârtit singură în zăvor, iar femeia a simțit cum adoarme, abia de a ajuns până la pat… În vis, a văzut povestea lui Cătălin. Despre un mare magician, care toată viața a trăit doar pentru sine. Magia lui n-a făcut pe nimeni fericit, și drept pedeapsă a fost transformat într-un motan. Și trebuia să umble pe lume sub acea înfățișare până când vraja va dispărea… Dimineața s-a dus din nou la lucru, dar azi i se părea că soarele strălucește mai tare, pasagerii zâmbesc, iar autobuzul zburdă pe drum. Și da, a verificat biletul de loterie și nu s-a mirat prea tare când a câștigat o vacanță la mare. Mai mult a mirat-o că șeful i-a zis: – Ia, odihnește-te, Anca. E timpul. Se descurcă băieții, nu-ți fă griji! Și a urmat marea, stelele și senzația de renaștere! S-a întors acasă cu inima plină de bucurie, a adus în dar scoici și marea care acum era și în sufletul ei. Când a deschis ușa, pe palier a apărut Cătălin. Înalt, ușor stângaci, ciufulit. – Au venit la tine ieri, – i-a spus. – Au rugat să îți transmit… – s-a oprit cât a privit-o, apoi a adăugat: – Ești altfel. Și foarte frumoasă. – Mulțumesc, – a zâmbit Anca. – Și? Ce trebuia să-mi transmiți? Cătălin s-a lovit cu palma de frunte și a dispărut. S-a întors cu un pui de motan gri și pufos în brațe. Avea o expresie foarte cunoscută. De fapt, toți persanii o au… puțin mândră. – Ăsta e fiul motanului tău… Adică al motanului pe care l-ai găsit în autobuz. Îl cheamă Arthur. Bătrânul mi-a spus că el și Merlin te pot alege doar pe tine să ai grijă de el, – aici s-a oprit. – Sau… de fapt, a zis altfel… — Cum anume? — Anca și-a simțit inima bătând mai tare. – A zis că pot avea încredere să-l creștem doar noi doi, – a recunoscut Cătălin. – Miau! – a confirmat pisoiul Arthur, întinzându-se spre stăpâna sa. Ea și-a întins palma, iar în poala ei s-a întâlnit cu palma lui Cătălin. Și în lumea lor s-a făcut un strop de bunătate, căldură și fericire simplă…