De multe ori mă întrebă lumea: De ce ți-ai dori să te muți la țară? Toți se înghesuie spre oraș, iar voi faceți tocmai pe dos. Ce găsiți voi așa bun acolo? Pe cuvânt, nu pricep. Vara poate să fie binișor, dar iarna n-ai ce face, te uiți pe pereți.
Îți zic sincer, am o prietenă bună, Viorica, care aproape s-a dat peste cap încercând să ne oprească să plecăm din Chișinău. Zici că ea avea drept de decizie în viața noastră. M-a necăjit la culme, și pe mine și pe soțul meu, Mircea.
Într-un final, după vreo an de căutări, am pus mâna pe o casă, undeva într-un sătuc liniștit din raionul Orhei. Gata, ne-am mutat. Dar Viorica? Mă suna zilnic, ca o moară stricată: Ți-ai găsit serviciu acolo?! De parcă nu știa că lucrez online, de-acasă și n-am niciun chef să merg la birou. Și tot așa, E netul bun la voi, sau vă chinuiți cu viteza melcului?.
Prin octombrie, a venit și Viorica la noi, cu soțul ei, Andrei. Era trecut bine un an de când ne așezasem acolo. Nu s-a omorât cu entuziasmul, să știi. S-a plimbat puțin pe lângă casă cam cu nasul pe sus, nu prea convinsă apoi s-au băgat în casă și toată ziua au stat la bere, pe canapea.
Noi, ce să zic, nu ne-am schimbat rutina. În timp ce ei leneveau, noi duceam legume în beci și puneam compoturi pentru iarnă. Pe asfințit, când se pregăteau să plece să prindă autobuzul spre oraș, Viorica s-a milogit: Dă-ne și nouă niște cartofi și mere că, uite, nu avem nimic.
I-am spus coboară cu mine în beci și-ți dau, dar n-au vrut. Erau cât se poate de mahmuri după atâta bere. Le-am pus un sac sub mere și o găleată să le adune ei. S-au ținut puțin toți cu fața acră, dar tot și le-au pus singuri. Mă uitam la ei și mă întrebam: oare cum or să care toți sacii ăștia în autobuz Dar m-am prins repede îl rugaseră deja pe soțul meu să-i ducă cu mașina la oraș.
Mircea, băiat deștept, n-a căzut prea repede în plasă. Le-a zis: Eu deja am băut o bere, nu mai conduc acum. Așa că și-au luat sacii și-au luat-o pe jos. Nu i-am mai văzut prin sat ani buni. Doar la telefon am mai schimbat câteva vorbe. N-au mai venit niciodată în vizită la noi. Poate par rea, dar, sincer, nu le-am mai dus dorul.
Dar, stai să vezi, pe la sfârșit de noiembrie, ce crezi, sună la ușă, fix ei, fără să anunțe nimic. Au venit să ne facă surpriză, cica. Era sfârșit de săptămână, dar eu numai chef de musafiri nu aveam. Tocmai mă luptam cu comenzile pentru Sărbători și aveam de jumulit niște păsări pentru ai noștri și pentru clienți. Trei bibilici și încă două gâște erau pe listă.
Am pus masa rapid. Viorica și Andrei numai mâncau și beau, iar noi alergam de colo-colo. Măcar s-au oferit să ajute cam de ochii lumii. Era culmea, că deși se dau oameni de la țară, habar n-au să jumulească o pasăre. Tot noi am rămas cu treaba.
Toate bibilicile erau deja promise, eu le păstrasem doar pentru părinți și frați. Le-am propus o gâscă, dar să și-o jumulească singuri. Da, da, mâine facem! zic ei.
A doua zi? Liniște, nimic. Până la urmă, s-au urcat în mașina lor, că de data asta veniseră cu automobilul, și au plecat acasă cu tot ce și-au ales: legume, borcane de murături, de toate. Le-am mai pus și niște cartofi la pachet, n-am avut inimă să nu. Portbagajul era plin. Luați, să aveți. Avem destul și pentru la anul.
Dar, surpriză, la plecare Viorica mă întreabă, cu o moacă de toată mila: Nu aveți niște carne de vită, în plus, să ne dați și nouă?
Am dat din cap N-am, Viorica. Ce e pe listă am dat deja, restul e pentru părinți și frați. Mai întâi trebuie să finalizăm comenzile, vezi și tu cum e cu trăitul la țară, nu-i numai lapte și miere.
Acum, probabil, sunt supărați pe noi. Viorica nici nu m-a mai sunat, nici un mesaj, nimic. Pe la Chișinău s-a dus vestea printr-o cunoștință comună că, vezi Doamne, suntem zgârciți S-au mutat la țară și nu mai dau carne nimănui! Zice și ea ce poate. Fiecare își știe ograda. Eu nu am supărare, dar nici nu mă omor să-i mai chem pe la țară.
