Rețeta fericirii… Întregul bloc urmărea, cu viu interes, cum se mutau noii locatari în apartamentul de la etajul doi. Era familia șefului de secție de la fabrica din micul nostru orășel de provincie. – Dar de ce au ales să stea într-un bloc vechi? – întreba pensionara Nina Andreevna, adresându-se prietenelor, – la ce relații au, puteau să-și ia apartament într-un bloc nou, nu? – Nu judeca după tine, mamă, – îi răspundea fiica ei, Anica, domnișoară la treizeci de ani, mereu îngrijită și cu machiaj modern, – aici avem un apartament spațios, stil vechi, cu camere mari și înalte, și hol adevărat, și logie parcă ar fi o cameră de zi… Plus că le-au pus telefonul imediat. Puțini la noi în bloc au telefon, doar trei apartamente din nouă… – Ție numai de stat la telefon îți arde, – o dojenea mama, – deja ai obosit pe toată lumea din bloc… Nu te duce la vecinii ăștia noi, sunt oameni serioși, ocupați… – Nici chiar așa serioși, sunt tineri, au o fetiță de vreo nouă ani, o cheamă Natalia, – îi răspundea Anica șoptit, – sunt ca și colegii mei de facultate, poate cu vreo cinci ani mai mari. Noii vecini s-au dovedit a fi amabili și sociabili. Lida era bibliotecară la liceu, iar Ivan lucra de zece ani la fabrică. Despre toate acestea povestea Anica când ieșea seara în fața blocului, la băncuță, unde stăteau la taclale vecinele împreună cu mama ei… – Și de unde știi tu atâtea? – se mirau femeile. – Mă mai duc la ei să sun, ce, ei mă lasă, nu ca alții… – răspundea Anica cu subînțeles. Așa s-a apropiat de proaspeții locatari, mergea des la ei pentru telefon ori doar pentru o poveste lungă. Nu se sfia să stea cu orele, intrând când în haine elegante, când direct în halat de casă, tot căutând un pretext de prietenie cu tânăra familie. Într-o zi a observat că Ivan, de câte ori ea intra „să dea un telefon”, închidea ostentativ ușa sufrageriei unde se uita la televizor. Iar Lida, mereu ocupată cu bucătăria, o ruga politicoasă să tragă bine ușa la ieșire, căci avea „broască franțuzească” ce se încuiă singură. – Ce coaceți iar, plăcinte? Atâta coacere la voi… eu nici nu știu rețete, – încerca Anica să lege vorba. – Vatruși cu brânză, pentru mâine la micul dejun. Dimineața nu avem timp de copt, de aceea acum… – îi zâmbea Lida la cuptorul cu miros ademenitor. Anica nu era mulțumită că vecinii nu-i răspundeau cu aceeași prietenie. – Uite, Lida, eu înțeleg că nu-ți vine să mă refuzi, – i-a spus într-o seară Ivan soției sale, – dar mereu avem seara telefonul ocupat și nu ne putem primi nici apelurile importante. Trebuie să-i spui. – Și am observat că deja intră de parcă-i la ea acasă… – a oftat Lida. În seara aceea, Anica, aranjată, cu ruj proaspăt pe buze, s-a așezat iar pe scăunel la telefon. – Anica, mai aveți mult? Așteptăm un telefon de la serviciu, – a intervenit Lida după zece minute. Anica a înțeles, a închis și a scos din buzunar o ciocolată: – Am venit azi cu dulciuri! Hai la un ceai, să ne cunoaștem… – Nu, vă rog, puneți ciocolata la loc. Natalia nu are voie dulciuri, are alergie. La noi în casă, ciocolata e tabu. – Tabu?! – Anica a roșit, – dar eu voiam doar să vă răsplătesc pentru amabilitate… – Nu e nevoie de mulțumiri, și… nici vizite dese pentru telefon. Doar pentru urgențe medicale sau pompieri. Astea sunt sfinte… Anica, jignită, a plecat, convinsă că Lida e geloasă pe ea. – Vede că-s mai tânără și mai drăguță ca ea… – s-a plâns mamei, – am venit cu tot sufletul, nici măcar un ceai nu mi-a dat… – Tu nu știi să-ți vezi de treabă! Nu se intră în casa vecinului neinvitat, – i-a răspuns Nina Andreevna, – dacă vrei telefon, pune-ți, și lasă-i pe alții în pace! Ultima încercare de apropiere a fost când Anica a apărut cu un carnețel: – Scrieți-mi, vă rog, rețeta aluatului pentru vatruși! – Mai bine întrebați-vă mama, – a râs Lida, – eu oricum fac totul „după ochi”, nu am niciodată rețetă exactă… Anica s-a întors acasă și a găsit în vechea caietă a mamei rețeta de vatruși. – Nu se poate, vrei să coci? – s-a mirat Nina Andreevna. Câteva zile mai târziu, în casă mirosea a plăcintă coaptă. – Nu cred, tu chiar ai copt ceva! Trebuie că te-ai îndrăgostit, așa ceva n-am mai văzut… – Nu mai striga la tot blocul, mamă… Hai la masă, am copt vatruși cu brânză – ca la noi acasă! Din acel moment, Sava, băiatul care venise mai nou în viața Anicăi, a început să o viziteze din ce în ce mai des. S-au liniștit, s-au apropiat, iar când Anica a spus că ei și Sava și-au depus actele la starea civilă, Nina Andreevna a lăcrimat de fericire. Anica s-a schimbat; a slăbit pentru nuntă, a devenit gospodină și veselă, iar Sava îi cerea mereu: – Gătești iar vatruși? Să faci și pentru nuntă! Pentru marele eveniment au gătit cu toatele: Anica, mama și mătușa. Au pregătit masa două zile la rând, deși erau puțini invitați, majoritatea rude. Cei doi tineri locuiau acum într-o cameră mare, iar după vreun an, s-au pus telefoane în toate apartamentele din bloc. Anica abia mai apuca să stea la telefon, fiind tot în bucătărie, având grijă de casă și lucrând la rețete. Și într-o bună zi, mirosul vatrușilor proaspăt scoși din cuptor anunța familie fericită, cu dragoste și rânduială în casa lor din micul orășel de provincie. Asta-i, la noi în Moldova, rețeta fericirii: vatruși ca la mama acasă, căldură în cuibul familiei și dragoste pentru cei dragi.

Rețeta fericirii…

Tot blocul urmărea, ca prin ceață, cum niște oameni noi se mutau în apartamentul de la etajul doi. Era familia unui maistru de la fabrica cea mare, esențială pentru orășelul pierdut printre dealurile Moldovei, aproape de Prut.

Și totuși, de ce or fi ales să stea în blocul vechi? murmura pensionara Vasilica Rusu către prietenele ei cu berete colorate. Cu toate relațiile lui, ar fi putut prinde lejer ceva în blocurile noi, cu geamuri termopan…

Ei, n-o lua după tine, mamă! o dojenea fiica ei, Mihaela, trecută bine de treizeci, cu bucle vălurind peste un machiaj intens. Ce-i trebuie omului nou, când aici suntem în interbelic, cu tavane înalte, camere separate, hol larg și balcon cât jumătate de sufragerie… și au și telefon! Trei telefoane pe tot blocul nostru și la ei e unul dintre ele…

Ție iar ți-e gândul la flecăreală! i-a tăiat-o Vasilica. Ai și plictisit lumea… Să nu te-apuci să-i deranjezi, că-s oameni ocupați, nu ca noi.

Of, nu-s așa serioși. Sunt tineri. Au o fată, Irinuca, de nouă ani. Aproape de vârsta mea, cu cinci-șase ani mai în vârstă, hai să fim serioși! se bosumfla Mihaela, ochii ei verzi săgetându-și mama.

Vecinii noi erau calzi și politicoși. Lenuța lucra la biblioteca școlii, iar Vasile avea deja zece ani la bandă în fabrică. Toată lumea vorbea despre ei, dar mai ales Mihaela, care găsea mereu pretexte să iasă seara în curte și să sporovăiască cu mame și bunici.

Dar de unde știi atâtea? râdeau femeile, bătând-o pe umăr. Ești un fel de procuror!

Ei, la ei am mers să sun. Numai ei mă lasă, nu ca alții, care țin ușa încuiată dacă văd că stau o oră la pălăvrăgeală cu prietena

Așa și-a făcut Mihaela drum în casa noilor vecini, sunând când la o prietenă, când la serviciu, stând adesea pe telefon minute bune. Venea ba în rochie nouă, ba în halat de casă, mereu cu speranțe de prietenie.

Într-o seară, l-a văzut pe Vasile trăgând ostentativ ușa la camera cu televizorul în clipa în care ea s-a instalat pe telefon. Apoi s-a tot repetat figura. Zâmbea Lenuței, mulțumea pe fugă, aruncând un ochi lipsit de grație în bucătărie, însă Lenuța răspundea doar din vârful buzelor și îi cerea să tragă ușa după ea.

Dar mâinile-s pline de făină, ia vezi, arăta Lenuța, și ușa asta are yală frantuzească, sare singură la loc!

Vai, iar pregătiți ceva bun? Plăcinte, nu? Se simte mereu miros de copt la voi. Of, eu nu știu, n-am răbdare! se văieta Mihaela.

Da, pentru mâine dimineață, niște plăcinte cu brânză. Dimineața nu e timp de copt! zâmbea Lenuța, întorcându-se la coca ei.

Mihaela se strâmba și pleca, supărată că nu era primită mai cu drag.

Lenuță, nu vrei să-i spui clar că ne deranjează tot timpul ăsta pe telefon? Nici prietenii nu ne mai prind… îi spuse într-o seară Vasile.

Am văzut, intră oricând, deja se simte ca acasă! oftă nevasta.

Chiar atunci, Mihaela, cochetă și cu rimel proaspăt, se proțăpi pe taburetul din hol să dea din nou telefon.

Termini curând, Mihaela? Așteptăm un apel! zise Lenuța după vreo zece minute.

Mihaela făcu semn că se oprește, dar, ca într-un vis ciudat, scoase o ciocolată din buzunar:

Să bem un ceai împreună, să ne cunoaștem mai bine!

Puse ciocolata pe masa de bucătărie, aproape făcând-o să salte.

Nu, vă rog. Luați-o. Irinuca vede dulciuri și nu are voie, face alergie. La noi ciocolata nu intră în casă, e ca și cum ar fi blestem.

Cum adică blestem? se crispa Mihaela, păi intențiile mele erau bune! Măcar am încercat…

Nu trebuie să mulțumești. Și nici să mai vii des la telefon. Doar pentru urgențe, sunat salvarea asta-i sfânt! îi replică greu Lenuța. Ține și de Vasile, de lucru, și Irinuca are teme. Să nu te superi, așa e mai bine…

Mihaela luă ciocolata și plecă, simțind un nod în stomac, convinsă că Lenuța o gelozește pe Vasile.

Normal că mă invidiază, mamă! Mai tânără, mai frumoasă… Cum să nu? Așa-s toate, se leagă repede la cap! Eu numai cu gând de bine am venit, nici măcar un ceai nu mi-au dat!

Of, copilă încăpățânată! îi spuse Vasilica Eu te-am crescut prost dacă ai impresia că familia omului e hol de trecere. Fii și tu femeie la casa ta, pune-ți telefon, să vadă alții cum e când vine lumea să sune la tine!

Ultima încercare a Mihaelei de apropiere a fost când a venit cu un carnețel, să noteze rețeta plăcintelor cu brânză.

Puteți, vă rog, să-mi dați rețeta? Poate-i timpul să-nvăț și eu să fac ceva, să nu mor de foame…

Greșit! zâmbi Lenuța șocată. Întreabă-ți mama, doamnă! Știu ele toate, nu am nimic scris, eu pun din ochi și din suflet… De grabă trebuie să plec, întreab-o pe dânsa.

Mihaela: obraji ca sfecla, o luă spre casă. Știa de caietul mamei, cu pagini pătat de ulei și cu rețete bătrânești, cu ciorba aceea de praz și salata de vinete, cu poale-n brâu și alte minunății. Dar nu avea chef să coacă, iar Vasilica nici atât.

Totuși, Mihaela răsfoi carnețelul și, cu indiferență, găsi ceea ce-i trebuia, spre uimirea mamei.

Chiar o să faci ceva? întrebă Vasilica.

De ce ești așa mirată? Mihaela puse semn la pagina de plăcinte.

Ai reluat ceva cu Radu? părea încă să nu creadă Vasilica Că doar v-ați certat, ca de fiecare dată, tu cu toți petitorii!

Of! Poate îi vine iar cheful de mine… mormăi Mihaela.

Atunci pune-te pe treabă, fă-ți rost de soț, începe viața ta! Ce citeai acolo? Dă să văd!

Lasă, doar exersez…

Peste câteva zile însă, pe coridor mirosul de copt, ca într-o realitate paralelă, părea să trezească și pereții.

Cine a adus plăcinta acasă, ce minune e asta? strigă Vasilica uimită.

Fii mai încet… Hai, vino de gustă! Sunt poale-n brâu cu brânză de vacă, tradițional…

Ceainicul sfârâia pe aragaz, masa era pusă, plăcintele rumene așteptau sărind vesel în farfurie.

Tu chiar ai talent, zise Vasilica uite că nu ți-ai uitat chiar totul… Chiar ai reușit!

Spune drept, e bună? Mihaela urmărea fiecare reacție.

Dar ce, ți-am interzis să guști? E foarte bună! dădu sentința și Mihaela simți o mângâiere ca-n copilărie, amintindu-și de tata: E comestibilă. Compliment suprem.

Ei, atunci pe Săndel îl poftesc la ceai, să gustăm împreună. Crezi că-i place?

Vai, dar nici nu încape vorbă! Și tatăl tău era înnebunit după plăcintele mele!… Azi-mâine îi cucerești și sufletul, nu doar stomacul.

Așa începu să vină Săndel la Mihaela. Mai puține certuri, mai mult râs în bucătărie, și Vasilica se mira că fiica ei stă mai mult printre oale, cu Săndel ajutând la umplut. Ce să mai, fericire ca-ntr-un basm, fără logică, dar cu multă dulceață.

Când Mihaela i-a dat de veste mamei că au depus actele la starea civilă, bătrâna aproape a plâns de bucurie: în sfârșit!

Mihaela s-a schimbat. Se zveltește, pregătindu-se de nuntă, iar Săndel întreabă mereu:

N-ai mai făcut poale-n brâu! O să faci și la nuntă?

Pregătirile, ca-ntr-o poveste cu aburi de zahăr pudră, s-au făcut în trei: Mihaela, mama și mătușa Maria. Deși invitați abia douăzeci rude, aproape toți.

Mireasa și mirele au primit camera mare din apartamentul cu trei camere. Și, după un an, tot blocul avea telefoane. Mihaela era mulțumită sună pe toată lumea, nu mai stă cu povești ore-n șir.

Rita, nu pot sta, îmi crește coca! Vine Săndel imediat de la lucru, hai că te pup, pa!

Aluatul învăluia casa în miros cald, realitatea unduindu-se ciudat, ca-ntr-un basm. In curând, avea să nască, dar nu se lăsa cocea, gătea, ca să-l răsfețe pe soț și pe sine, căci poalele-n brâu cu brânză le iubea încă din copilărie. Bunătate simplă, ca rețeta fericirii.

Оцініть статтю
Rețeta fericirii… Întregul bloc urmărea, cu viu interes, cum se mutau noii locatari în apartamentul de la etajul doi. Era familia șefului de secție de la fabrica din micul nostru orășel de provincie. – Dar de ce au ales să stea într-un bloc vechi? – întreba pensionara Nina Andreevna, adresându-se prietenelor, – la ce relații au, puteau să-și ia apartament într-un bloc nou, nu? – Nu judeca după tine, mamă, – îi răspundea fiica ei, Anica, domnișoară la treizeci de ani, mereu îngrijită și cu machiaj modern, – aici avem un apartament spațios, stil vechi, cu camere mari și înalte, și hol adevărat, și logie parcă ar fi o cameră de zi… Plus că le-au pus telefonul imediat. Puțini la noi în bloc au telefon, doar trei apartamente din nouă… – Ție numai de stat la telefon îți arde, – o dojenea mama, – deja ai obosit pe toată lumea din bloc… Nu te duce la vecinii ăștia noi, sunt oameni serioși, ocupați… – Nici chiar așa serioși, sunt tineri, au o fetiță de vreo nouă ani, o cheamă Natalia, – îi răspundea Anica șoptit, – sunt ca și colegii mei de facultate, poate cu vreo cinci ani mai mari. Noii vecini s-au dovedit a fi amabili și sociabili. Lida era bibliotecară la liceu, iar Ivan lucra de zece ani la fabrică. Despre toate acestea povestea Anica când ieșea seara în fața blocului, la băncuță, unde stăteau la taclale vecinele împreună cu mama ei… – Și de unde știi tu atâtea? – se mirau femeile. – Mă mai duc la ei să sun, ce, ei mă lasă, nu ca alții… – răspundea Anica cu subînțeles. Așa s-a apropiat de proaspeții locatari, mergea des la ei pentru telefon ori doar pentru o poveste lungă. Nu se sfia să stea cu orele, intrând când în haine elegante, când direct în halat de casă, tot căutând un pretext de prietenie cu tânăra familie. Într-o zi a observat că Ivan, de câte ori ea intra „să dea un telefon”, închidea ostentativ ușa sufrageriei unde se uita la televizor. Iar Lida, mereu ocupată cu bucătăria, o ruga politicoasă să tragă bine ușa la ieșire, căci avea „broască franțuzească” ce se încuiă singură. – Ce coaceți iar, plăcinte? Atâta coacere la voi… eu nici nu știu rețete, – încerca Anica să lege vorba. – Vatruși cu brânză, pentru mâine la micul dejun. Dimineața nu avem timp de copt, de aceea acum… – îi zâmbea Lida la cuptorul cu miros ademenitor. Anica nu era mulțumită că vecinii nu-i răspundeau cu aceeași prietenie. – Uite, Lida, eu înțeleg că nu-ți vine să mă refuzi, – i-a spus într-o seară Ivan soției sale, – dar mereu avem seara telefonul ocupat și nu ne putem primi nici apelurile importante. Trebuie să-i spui. – Și am observat că deja intră de parcă-i la ea acasă… – a oftat Lida. În seara aceea, Anica, aranjată, cu ruj proaspăt pe buze, s-a așezat iar pe scăunel la telefon. – Anica, mai aveți mult? Așteptăm un telefon de la serviciu, – a intervenit Lida după zece minute. Anica a înțeles, a închis și a scos din buzunar o ciocolată: – Am venit azi cu dulciuri! Hai la un ceai, să ne cunoaștem… – Nu, vă rog, puneți ciocolata la loc. Natalia nu are voie dulciuri, are alergie. La noi în casă, ciocolata e tabu. – Tabu?! – Anica a roșit, – dar eu voiam doar să vă răsplătesc pentru amabilitate… – Nu e nevoie de mulțumiri, și… nici vizite dese pentru telefon. Doar pentru urgențe medicale sau pompieri. Astea sunt sfinte… Anica, jignită, a plecat, convinsă că Lida e geloasă pe ea. – Vede că-s mai tânără și mai drăguță ca ea… – s-a plâns mamei, – am venit cu tot sufletul, nici măcar un ceai nu mi-a dat… – Tu nu știi să-ți vezi de treabă! Nu se intră în casa vecinului neinvitat, – i-a răspuns Nina Andreevna, – dacă vrei telefon, pune-ți, și lasă-i pe alții în pace! Ultima încercare de apropiere a fost când Anica a apărut cu un carnețel: – Scrieți-mi, vă rog, rețeta aluatului pentru vatruși! – Mai bine întrebați-vă mama, – a râs Lida, – eu oricum fac totul „după ochi”, nu am niciodată rețetă exactă… Anica s-a întors acasă și a găsit în vechea caietă a mamei rețeta de vatruși. – Nu se poate, vrei să coci? – s-a mirat Nina Andreevna. Câteva zile mai târziu, în casă mirosea a plăcintă coaptă. – Nu cred, tu chiar ai copt ceva! Trebuie că te-ai îndrăgostit, așa ceva n-am mai văzut… – Nu mai striga la tot blocul, mamă… Hai la masă, am copt vatruși cu brânză – ca la noi acasă! Din acel moment, Sava, băiatul care venise mai nou în viața Anicăi, a început să o viziteze din ce în ce mai des. S-au liniștit, s-au apropiat, iar când Anica a spus că ei și Sava și-au depus actele la starea civilă, Nina Andreevna a lăcrimat de fericire. Anica s-a schimbat; a slăbit pentru nuntă, a devenit gospodină și veselă, iar Sava îi cerea mereu: – Gătești iar vatruși? Să faci și pentru nuntă! Pentru marele eveniment au gătit cu toatele: Anica, mama și mătușa. Au pregătit masa două zile la rând, deși erau puțini invitați, majoritatea rude. Cei doi tineri locuiau acum într-o cameră mare, iar după vreun an, s-au pus telefoane în toate apartamentele din bloc. Anica abia mai apuca să stea la telefon, fiind tot în bucătărie, având grijă de casă și lucrând la rețete. Și într-o bună zi, mirosul vatrușilor proaspăt scoși din cuptor anunța familie fericită, cu dragoste și rânduială în casa lor din micul orășel de provincie. Asta-i, la noi în Moldova, rețeta fericirii: vatruși ca la mama acasă, căldură în cuibul familiei și dragoste pentru cei dragi.