Jurnal personal, 14 mai
Astăzi m-am trezit cu gândul apăsător că, poate, nu am încredere pe cât ar trebui în Rodica. De ceva vreme îmi tot sap mintea cu grija că soția mea ar putea avea pe altcineva. Mi-a intrat în cap ideea asta, parcă fără motiv clar. Încerc să nu arăt nimic, dar oricât încearcă lumea să mă liniștească, iar eu să mă conving că-s doar idei, pe dinăuntru mă scurmă tot felul de gânduri grele.
De dimineață, Rodica m-a întrebat:
Nu pleci la tren, Mircea? Ai zis că la 9 trebuie să fii la Gară.
Eu, căzut pe gânduri și cu telefonul în mână:
Ah… nu ți-am zis? S-au amânat întâlnirile, cred că plec peste două zile…
Rodica s-a uitat scurt la mine, și-a pus grabnic papucii și a fugit în bucătărie. Am zărit-o trimițând repede un mesaj pe telefon, după care a revenit calmă în sufragerie, necăutând să-mi pună întrebări suplimentare. Atunci am simțit cum îmi crește îndoiala. Mi se pare prea liniștită că am anulat plecarea, mereu mi-a dat libertatea să ies cu băieții, să mă duc la meci sau la serviciu, fără să-mi facă vreo scenă. Prăpăstios cum sunt, mă uit la prietenii mei toți, la unison, declară că o asemenea soție e o comoară, și nu au ce-i reproșa.
Eu însă nu pot să mă scot din minți întrebarea dacă nu cumva, la opt ani mai tânără decât mine, Rodica și-a găsit vreun june interesant. Oricum, am fost destul de înțelept încât să nu arunc vorbe-n vânt și să pun întrebări fără temei. Dar dorința de-a ști sigur nu-mi dă pace. Așa că, la urma urmei, m-am hotărât să pun camere de luat vederi prin apartamentul nostru din Chișinău.
Ziua plecării la serviciu a venit. N-am fost prea vorbăreț, iar Rodica a observat imediat că nu-mi arde de glume. Era la un pas să-mi dea un pumn de pastile pentru nervi, așa de îngrijorată mi s-a părut. M-am simțit, în sinea mea, un trădător pentru că am pus camerele acelea, dar am lăsat totul așa.
Nici n-am avut timp să mă uit la înregistrări cât am fost la București, prins de întâlniri și drumuri cu metroul. Doar seara, pe la hotel, îmi aruncam ochii cinci minute, apoi închideam totul și împingeam laptopul cât mai departe. De parcă m-ar fi ars.
Când m-am întors, într-o zi, am condus-o pe Rodica la birou și am rămas singur-acasă. Am deschis laptopul, cu inima bătându-mi nebunește și m-am uitat, ca într-un ritual, la ce s-a petrecut cât am lipsit. Fără să vreau, îmi doream să nu găsesc nimic rău.
Prima parte a zilei a fost liniștită: Rodica s-a trezit, a luat micul dejun, a dat drumul la radioul pe Moldova 1 și a făcut ordine. După-amiază, mi-am văzut nevasta, altfel mereu pusă la patru ace, stând în pantaloni scurți și cu un tricou de-al meu, răsfirată pe scaun, jucând la calculator. Am auzit voci de alte persoane la căști, semn că era prinsă într-un joc online. Mi-am dat seama că Rodica dezvoltase o pasiune pentru jocuri de noroc.
Nu pot să spun că m-am liniștit complet nu-i vreo mândrie să stai toată ziua cu ochii în ecran, dar până la urmă fiecare om are plăcerile lui, nu? Am derulat restul zilelor cu repetiție: aceleași treburi, aceleași obiceiuri, nici urmă de vreun alt bărbat să-i calce pragul.
Am închis laptopul și am oftat din greu. Am simțit că mă apasă vinovăția pentru cât de urât am putut să gândesc despre Rodica. Mi s-a părut corect să-i iau un buchet mare de trandafiri de la piață și să pregătesc o cină cu sarmale și vin de Purcari, să mă revanșez pentru prostiile din capul meu.
Totuși, nu am avut curaj să scot camerele din apartament. Poate că încă n-am învățat pe deplin să am încredere. Ori poate îmi va trece. Ironia sorții… Nici nu bănuiam atunci ce urma să descopăr.
