Ruda de noapte și prețul liniștii
Numai nu iar, șopti Maria, privind în chiuveta plină cu apă spumoasă.
Acele ceasului de bucătărie băteau neclintit 1:15. Casa era împietrită într-o liniște albă. Din camera de alături se auzea respirația liniștită a micuței Adela. În dormitor, Victor probabil deja visa. Lampa de pe masă lăsa pe faianță un cerc galben, unde o cană cu ceai de mușețel stătea abandonată și uitată ca o scrisoare nedeschisă.
Soneria s-a auzit de parcă i-ar fi tăiat cineva liniștea cu cuțitul. Lung, hotărât, cu pauze scurte, în timpul cărora Maria reușea să oftă un hai, te rog, poate altă dată.
Din dormitor, Victor, cu voce adormită dar recunoscătoare, mormăi:
Tot el, sau?
Maria își șterse mâinile pe halat, înghiți un căscat genul acela pe care ți-l dorești semnal clar că ești ocupat cu somnul și cu lumea ta și se îndreptă către ușă. Pe drum, se simțea un amalgam de iritare, o urmă de vinovăție pentru acea iritare și oboseală, grea precum plapuma udă.
În vizor, siluetă familiară: lat la umeri, haină veche de piele și șapcă dată pe ceafă. Socrul, Petru Groza, bineînțeles, într-o postură aproape identică cu ultima oară. Cu o mână se sprijinea de perete, cu cealaltă ținea o cutie de carton cât jumătate de viață.
Jos, un pachet de la magazin cu logo verde Maria știa deja că acolo e biscuiți. Mereu aceeași poveste.
Deschide.
Mărioara! fața lui Petru s-a luminat de parcă era ora prânzului. Nu dormiți încă? Foarte bine! Stau numai zece minute, pe cuvânt.
Bună seara, domn Petru, spune ea forțat, încercând să facă un zâmbet. Să știți că… e noapte, dacă nu v-ați prins.
Care noapte? Tineretul doarme când prind! a dat din mână. Și eu tot tânăr mă simt, cât țin picioarele. Nu mă primești pe bătrân? Am aici… comoara!
Ridica cutia. Pe capac o etichetă veche de hârtie: Pelicula 8 mm. Într-un colț, cineva mâzgălise: 1978. Revelion. Acasă. Mirosea a praf, a dulapuri bătrâne și a ceva ce Maria nu cunoștea decât din albume de poze sepia.
Ia, măi, uite! Petru era deja băgat aproape cu forța în hol Era la vecin pe dulap. Eu: A mea e! Nu voia să mă creadă, da când a văzut scrisul, s-a dat bătut. Zice: E al Lenucăi, recunosc scrisul.
Numele soției decedate de zece ani, Elena, pluti în coridor ca o fantomă.
Din dormitor apăru Victor, míoruind la lumină, într-un tricou decolorat și pantaloni de trening.
Tată… tuși el. E trecut de unu…
Ei, lasă! Petru prins chef de vorbă. Noaptea e pentru amintiri, mai ales la vârsta voastră. În tinerețe la ora asta abia începeau petrecerile.
Maria simțea cum fiecare cuvânt al socrului pulsează în tâmple ca o bormașină. Dar o voce interioară îi amintea: E singur. Are întuneric acolo. Poate că îi e frică…
Hai la bucătărie, respiră și suspină adânc. Dar încet, doarme Adela.
Dau din aripi ca o vrabie, nici nu trezesc muștele, asigură Petru, dezbrăcându-și haina cu un fâșâit zdravăn. Sunt șoricel, fată!
Un șoricel cu sonor de sirenă de la pompieri, gândi Maria.
***
În bucătărie, Petru își avea locul stabil la marginea caloriferului, că nu-mi place curentul, invoca el. Maria îi puse cana cu același automatism ca robotul de schimbat anvelope la o echipă de pit-stop.
Victor, încă cu genele adormite, se așeză în fața lui. Se uita la cutie.
Ce-i acolo? întreabă.
Filmul nostru, Mărie! anunță Petru solemn. Peliculă autentică. Ești acolo tu, e mama ta, copchilul la brad, salată de boeuf și nasul mătușii Catinca, de poveste!
Maria se lăsă pe scaun, sprijinită pe mână. Ceasul psărea să urle, insistent: 1:27, 1:28… În timp ce Petru de-abia își încălzea glasul.
Țin minte când am deschis ușa, povestea el cu foc. Era trecut de miezul nopții, ne-a bătut în ușă Sandu cu nevasta. Ger cumplit, dar noi: Hai la noi, n-avem poartă închisă! Lenuca atunci a zis… stai să-mi aduc aminte… Noaptea, ușile nu se închid, dacă cineva chiar are nevoie.
Maria dădu din cap. Vorbele i s-au lipit de creieri ca scaiul pe șosete.
Tată, Victor și-a frecat ochii. Da când vedem pelicula? Pentru asta ai adus-o, nu?
Aș vedea, da nu mai am aparat! Poate aveți voi vreunul pe undeva, nu știu…
În apartament cu două camere, la etajul patru, chiar credem că avem, pufni Maria. Undeva între pian și tiparniță, da.
Petru nu sesiză ironia, cum i se întâmpla deseori.
Poate găsim la cineva. Sau facem rost să o digitalizăm. Tu, Vicu, că tot ești cu calculatoarele… Până una-alta, vă relatez eu pe bucăți.
Și începu avalanche de povestiri: primul aparat foto, serile la țară, ciorba aruncată pe zăpadă, râsete, aventuri. Vorbea fără să simtă vreo fărâmă de noapte omul trăia cu ceasul pus pe trecut.
Maria asculta printre picături, ritmul intern bătând: Trezirea la șapte, duci fata la grădi, raport la muncă, ochii se închid…
***
Un foșnet ușor. În ușă apare o mogâldeață de copil, pijama cu steluțe roz, părul vâlvoi.
Mami… șoptește Adela, călcând pe prag.
Ce ai, puiule? sare Maria, să n-o ia somnul pe sub masă.
Mi-e sete… Și mi-a apărut iar bunicu la vis…
Când aude de bunicu’, Petru se umflă ca un cocoș:
Vezi, dragă? Copiii simt legătura.
Adela îl măsoară cu o privire încețoșată, încă prinsă între aici și tărâmul visului.
Mi te visezi noapte de noapte, bunicule. Tu vii și bați tare-tare. Eu nu pot închide ușa pentru că e caldă la mână.
Maria simte un sloi rece în stomac. Victor se încruntă.
Ce vise-s astea? întreabă în surdină.
Nu-s vise rele! E sufletul copilului, trage la bunic, decretă Petru sigur pe el.
Sau la liniște, gândi Maria, dar pe gură ieși doar:
Hai, Adelina, înapoi la pat. Bunicul poate veni și ziua, da?
Și ziua vine? se asigură mica.
Maria îl măsoară pe Petru cu ochii. Privire sinceră, aproape copilăroasă.
Și ziua, sigur că da. Poate chiar mai bine.
Fata oftează și se cuibărește la pieptul mamei.
Maria o așază din nou în pat, trage păturica și ascultă ciulită. Din bucătărie, Petru recidivează, șoptit, dar totuși cu chef dubios de vivace pentru ora aceea.
Aceeași poveste de fiecare dată, gândi Maria: zece minute de monolog devin ceas de cronici familiale, biscuiți, ceai, ochi umflați și cioburi în programul de somn.
Ceasul din hol ticăia ca apocalipsa. Acul se apropia de ora două. Maria respiră adânc. Răbdarea ei, ca un ceas deșteptător setat prost, începea să bifeze ultimele minute…
***
Și iar la unu noaptea!, se plângea Maria săptămâna trecută la telefon. Zici că la noi e deschis nonstop, local La fecioru.
Olga, prietenă încă din facultate, chicotea complice.
Doamnă Mărioara, se scremea teatral Olga, acceptați condoleanțele mele. Sunteți captivă spiritului nocturn al generației trecute.
Hai, mă lași… oftează Maria. Nu pot dormi ca lumea. În capul meu tot timpul:dacă iar sună? Și, culmea, chiar sună! Fără excepție. Mereu cu zece minute.
Consider-o provocare, se amuză Olga. La cât te antrenezi, vei câștiga biscuiți pe viață!
Maria râse.
Măcar o dată să aducă biscuiți altfel decât aceia verzi, cu ovăz. Parcă deja visez ambalajul!
E simbolist, măi, reflectă Olga. Dă-i un ceas de oaspeți.
Cum adică?
Sună-l tu la unu noaptea.
E criminal, pufni Maria.
Glumeam, nu fi inumană. Dar totuși, impune niște limite. Dacă nu spui nimic, chiar va crede că e normal să-i deschizi oricând.
E socru, Olga. Singur. Nevasta a murit, Victor e unicul. Cum să-i zic: Domn Petru, nu veniți noaptea, ajungeți ziua? Îi sare tensiunea, are amintiri…
Și tu ce ai? N-ai puls, copil, job? Limitele nu-s răutate. Eventual îl salvezi și pe el de un infarct.
Maria tăcu. Ideea de limite îi atingea nervii cam ca o unghie pe tablă. Era obișnuită că o noră bună rabdă tot.
***
Prima vizită nocturnă a lui Petru s-a întâmplat la jumătate de an după moartea soției.
Maria încă spera: E doar o dată. Trece. Durerea vine de noapte, că ziua e prea aglomerată.
Stăteau în pat. În cameră doar pată difuză de la stradă, zgomot zero, și brusc, dârdâit violent în ușă.
Cine să fie la ora asta? sări Maria.
Sunăria insistentă, nu disperată. Victor, încercând să se adune, trăgea pantalonii pe fugă:
Poate s-a întâmplat ceva.
În fața ușii, Petru Groza neras, fără haină, într-un pulover vechi și fără șapcă. Ochii îi sclipesc straniu.
Scuzați… șopti el, de parcă ușa ar fi dispărut N-am putut să mai stau acasă. Prea gol…
Mirosea a fum ras, aer rece și… ceva sfârșit. Ținea în mână… biscuiții de ovăz.
Tată, ce s-a întâmplat? Tensiunea?
Nu, nu… Am vrut doar să vă văd.
Maria simțea un nod în gât. La funeraliile Elenei, Petru avea privirea cuiva care pierduse busola. Acum nu era supărare. Doar milă.
Veniți oricând simțiți nevoia, domn Petru, l-a condus Maria la ușă spre dimineață. Suntem aici.
Cuvânt cu cuvânt, promisiunea a fost luată la literă. De atunci, oricând pică invariabil după miezul nopții.
A urmat a doua vizită, apoi a treia. Maria pierdu rapid evidența săptămânilor fără noapte cu zece minute.
***
Victor, când Maria încerca să discute, ridica doar din umeri:
A fost mereu pasăre de noapte… Toată viața a scris, a citit, a stat la radio. Și când eram mic, veneam cu temele și-l găseam la bucătărie la două noaptea.
Dar atunci stătea la casa lui, nu la a noastră, îl corecta Maria.
Casa noastră îi pare o prelungire, nu știu. Acasă îi e prea pustiu.
Și mie îmi e teamă, recunoaște Maria. Că nu dorm, Adela se scoală, sărim la fiecare sunet ca la incendiu.
Victor simțea, dar nu spunea. Între el și tată era ceva nespus: iritare, dar și milă. Cuvintele e totuși tatăl meu rămâneau veșnic între Maria și nevoia adevărului.
Într-o noapte, Maria nu s-a mai dus la ușă.
Stătea în pat, prefăcându-se că doarme. Victor deschisese. Foșnete, voci, apoi liniște.
Peste jumătate de oră, auzi șoapte curiozitatea o împinge să arunce un ochi: Petru stătea singur la masa din bucătărie. Pozele erau împrăștiate, lampa făcea un cerc ca scena unui spectacol privat.
Lenuca, uite aici… șoptea el unei fotografii. În rochia asta ai zis că mă lași dacă te îngrași. Da ce prostu eram…
Răsfoia poza.
Și Vic aici, mucos, uite… Am uitat câte nopți am dormit lângă televizor, privind filme cu potopul… Ții minte când Sandu a venit la unu, l-am dat afară la trei? Atunci ai zis: Să vină cât pot, ușa o închidem doar după moarte.
Vorbea singur, dar vorbea cu o rugăminte. Vă rog, nu închideți ușa cu totul…
Maria, în ușă, simțea că toată oboseala îmbracă haine de milă. Socrul nu era monstru, ci un bătrân copil rătăcit pe întuneric.
Nici pic de dispreț nu simțea, doar milă, și ironic, și mai greu.
***
Într-o seară, Maria a făcut haz de necaz.
Era la început de vară, noapte blândă, geam întredeschis. Zvonul de sonerie a venit la secundă. Maria, în loc să arunce halatul pe fugă, a pus peste pijama un halat cu flori, iar pe ochi masca de dormit de la Olga. Masca pe frunte ca să vadă, dar nu a dat-o jos.
Vedetă de cinema, a aprobat Victor.
Da, și avem astăzi proiecție nocturnă: La Petru Groza, invitat pe nepusă masă.
Deschide ușa teatral:
Bună seara! Ați nimerit la noaptea filmelor documentare ceai, biscuiți și o porție serioasă de lipsă de somn!
Petru a râs în hohote.
Așa tineri să fiți mereu! exclamă. Vedeți, n-ați îmbătrânit deloc, nu stați încă la grădina cu bănci la șapte seara.
În bucătărie, Maria scoate ostentativ cafeaua nouă și bate în ceasul de pe aragaz.
Poate ar trebui să facem tradiție: Miezul nopții, la italieni. Cu ceai și biscuiți. Din păcate, ceasul deșteptător rămâne valabil!
Eh, lasă, face Petru larg. Cine nu are amintiri, să și le inventeze! Noi am mers cu trenul de noapte, cu ceai la pahar de sticlă și tot străinii ne erau prieteni. Noaptea e pentru povești.
Și spune apoi:
În viață sunt uși care e bine să rămână deschise. Poate chiar are cineva nevoie.
Maria primește fraza ca o zăpadă udă pe cizmă: și duioasă, și periculoasă.
Doar că ăștia cu nevoie uită că și dincoace-i om, gândi Maria. Pe gură îi ieși:
Și niște ferestre care-i musai să rămână închise, să nu răcești.
Petru, ca de obicei, nu simte subtextul. Continuă să povestească nestingherit, fără să vadă că Maria deja clocotește pe dinăuntru.
***
Odată, nu a mai deschis ușa.
Adela era bolnavă, febră Maria abia o adormise. Exact atunci, ca și cum cineva ar fi dat din deget: soneria.
Nu… acuma nu… șopti Maria.
Victor era la muncă, doar ele două în casă. Maria a înghețat. Sunet din nou. Din nou. Din nou. Apoi, tăcere.
A stat cu pulsul-n gât, numărând în gând până la două sute. Vocea interioară: Aha, n-ai deschis, și? Lumea a mers mai departe.
Dimineața, ieșind cu gunoiul, găsi la ușă pachetul verde. Biscuiții. Umoiți de roua nopții. Și bilet mic, ca de școală: Ați adormit. N-am vrut să vă trezesc. P.
Atât. Fără supărare, fără dramă. Doar pachetul.
Maria s-a simțit deodată și vinovată, și furioasă. De ce trebuie să mă simt așa doar pentru că vreau să dorm?
***
După fiecare vizită de noapte, casa părea o pătură udă grea, rece.
Adela răcise (ba chiar de două ori prinsese aventura bucătăriei cât povestea Petru). Avea febră, tușea toată noaptea. Maria dimineața semăna cu un panda depravat. La birou, zombi între cești de cafea.
Seara, înapoi acasă, Maria pune oala pe foc și deodată simte că ceva se rupe.
Eu nu mai pot cu programul ăsta, zice fără să privească în ochi.
Ce anume? întreabă Victor, în timp ce pornește ceainicul.
Nu mai pot cu programul de noapte al lui taicămetu! Nu suntem bufet garda de schimb, nu e nonstop pe dorințe. Avem copil, muncă. Nu mă simt stăpână la mine acasă!
Victor se pregătește de obiecțiunea clasică, dar Maria ridică palma.
Gata. Mă tot gândesc la el, la durere, la nevoi. Dar cine se gândește la mine? Sunt noră, sunt mamă, sunt OM. Am nervi și limite. Și n-am mai auzit pe nimeni să mă întrebe dacă rezist sau nu.
Vicu tace. Maria continuă.
Hai să facem așa: îl chemăm pe Petru, îi spunem toți, fără glume, fără menajamente. Că vreau noapte. O noapte adevărată, nu cu sonerii și cafele.
Deci vrei… să-l oprești să mai vină noaptea?
Nu să-l opresc, să-l reorientez spre zi. Nu-l dau afară din familie, doar din programul de noapte.
Victor oftează adânc.
Dar poate se supără…
Și eu m-am supărat. Pe tine și pe el. Că de un an facem teatrul compromisului, iar eu sunt tot mai ruptă.
Cuvintele, odată spuse, sunau limpede. Vicu aprobă cu capul.
Să încercăm. Sunt cu tine.
***
Când Petru a apărut cu cutia de peliculă în acea noapte, Maria a înțeles tot.
Pe capac: Sărbători de familie, 1979. Petru lasă haina pe scaun și cutia pe masă ca pe Sfântul Graal.
Vedeți? E comoara găsită!
Putem vorbi un pic înainte? Maria începe domol, cât Victor toarnă ceai.
Despre ce? Mai întâi să sărbătorim, necazul îl lăsăm la urmă!
Maria schimbă priviri cu Victor. El dă din cap: Spune.
Maria pune cana pe masă, respiră adânc.
Domnule Petru, ne bucurăm sincer că ați găsit pelicula. Și că veniți la noi. Dar avem nevoie de o discuție…
Ce discuție… așa gravă la miezul nopții?
Exact despre nopți… ale dumneavoastră și ale noastre.
Petru devine brusc atent.
Ascult, răspunde, ținând vocea neutră.
Venind așa de des noaptea… Pe dumneavoastră nopțile vă hrănesc, pe noi ne termină la serviciu, grădi, ne trezim obosiți de fiecare dată. E prea greu.
Petru se încruntă.
Vă deranjez?
Victor intervine:
Nu e vorba de a deranja, tată. Ținem la tine, te vrem cu noi, dar Maria nu mai poate, Adela nici atât.
Maria aprobă:
Inima îmi sare la fiecare telefon după zece. Nu pot să stau relaxată, nici Adela. Mi-a zis de vise cu uși care frigeau…
Petru uită la Victor, apoi la cutie.
Am crezut… că-i ca odinioară… Cu Lenuca beam ceai, noaptea parca era făcută de noi. Mereu zicea: Dacă cineva îți bate la ușă noaptea, trebuie neapărat să-l primești.
Noi simțim că azi trebuie să dormim. Nu nu vă iubim. Ne iubim și pe noi, și pe fata noastră. Și avem nevoie de ușă închisă noaptea.
Liniște grea.
Petru studiază mâinile tremurânde.
Deci… să nu mai vin?
Vineți, sare Maria rapid. Doar nu la unu noaptea. Ziua, seara, dar să ne anunțați un pic înainte.
Victor completează:
Când bem ceai împreună, să fie pe lumină, când nu cădem de somn.
Petru tace. Apoi, cu voce joasă:
N-am știut că vă fac așa rău. Am simțit că dacă nu dorm eu, nu doarme nimeni…
Maria simte cum se eliberează de un bolovan invizibil.
Nici dracu’ nu era, doar un om pe care timpul l-a lăsat agățat de o noapte infinită.
Hai, domn Petru dă Maria verdictul blând. Pelicula o vizionăm sâmbătă, la prânz: toți! Cu ceai și biscuiți, ca în 1979.
Petru privește cutia, apoi pe Maria.
Și dacă… totuși noaptea…
Dacă vă e rău, sunați. Venim. Dar nu pentru ceai, pentru o urgență. Pentru amintiri, găsim ziua.
Victor aprobă.
Și eu vreau să bem ceai cu tata la minte limpede, nu cu capul pe masă…
Petru zâmbește amar.
Am fost cam fraier, șoptește. Diez minute au devenit… an întreg.
A devenit poveste de nepoată, subliniază Maria.
El aprobă și inspiră adânc.
Lăsăm filmul pe sâmbătă. Mă duc.
Vă conduc, răspunde Maria.
În hol, povestea mult cu haina.
Mărie, dacă cumva sun la o oră nepotrivită…
Înseamnă că vă e rău și mă tulbur, nu dorm. Dar nu deschid de fiecare dată. Și eu sunt om.
Petru aprobă din ochi. Poate prima dată cu respect.
***
Sâmbăta promisă a venit.
Pe masă trona un proiector aproape de muzeu, primit de la cineva din cartier. Salonul arăta ca la cinematograf improvizat: draperiile trase, cearșaful pe perete atașat cu pioneze.
Petru, copil bătrân, în cap de listă, cu comoara în brațe. Adela la Maria în brațe, cu iepurașul preferat în mână. Victor lupta cu firele vechiului aparat.
Proiectorul huruie, lumina taie semiîntunericul și pe perete… imagini palide: tineri veseli, Maria în halat de bumbac, Petru fără pic de păr alb, alături de Lenuca. În ograda bradului, portocale, halviță, luminițe. Pe ușa desenată de mână: Casa e deschisă mereu. Și noaptea. Pentru ai noștri.
Maria primește mesajul ca un pumn în plex.
Petru lăcrimează discret.
Ea a scris asta… șoptește. Să rămână știut.
Pe peliculă, Elena deschide râzând ușa, face semn cuiva invizibil: Intrați, dragii mei, nu vă jenați! Sunet, forfotă, ceasul arată: 1:05. Jos, scris de mână: Acasă e cald oriunde și oricând.
Petru nu rezistă: plânge mocnit, cu umerii scuturați de emoție.
Maria simte fata adormind, încălzită la piept.
Proiectorul torcăne, peliculă după peliculă cum șterge vase, cum sărută Lenuca, cum Victor dă târcoale bradului.
Maria pricepe de ce Petru bătea nu din inconștiență. Ci din dor de zilele când ușile erau deschise pentru râsete, nu pentru negocieri.
***
S-au stins becurile după ce s-a terminat pelicula. Salonul a rămas moale, cald. Adela dormea, lipită de Maria.
Petru și-a șters ochii.
Iertați-mă… Am crezut că fac bine venind noaptea… Că nu mai sunt singur.
Sunteți mereu cu noi, răspunde Maria. Dar să deschidem ușa ziua, nu noaptea.
După câteva zile, Maria merge la magazin: ia biscuiți cu ovăz și un termos argintiu, cu munți pe el, păstrează cald 8 ore. Acasă, le împachetează lângă o cheie pe breloc.
Scrie pe un bilețel: Domnu Petru, sunteți mereu așteptat la noi. Mai ales dimineața. Termosul să vă poarte căldura mereu. Cheia pentru vizite oricând până-n 12. Vă rugăm, sunați înainte. Vă iubim, Maria, Victor, Adela.
Telefon la amiază, primul inițiat de Maria.
Domn Petru, bună ziua! Mâine bem ceai la noi, dimineața. Veniți când doriți, dar până la prânz.
A râs, cu ușurare.
E invitație oficială?
E început de tradiție nouă. Fără tura de noapte.
A doua zi la fix la zece, Petru cu telefonul: Vin, fiți gata! Pe ușă, cu cămașă curată și buchet de mușețel.
Pentru răbdare, Mărioară, îngâimă el.
Sub braț aduce urs mare de pluș, cu căciuliță de noapte.
Pentru Adelina. Să-i păzească visele, să vină bunicu cu povești, nu cu bătăi în somn!
Maria zâmbește cu toți dinții.
Intrați! Deja e ceaiul pe foc!
Soarele stă pe masă ca o pătură. Ceaiul e cald, biscuiții crocanți. Adela, veselă, se lipește de urs. Victor povestește de job, Petru răspunde cu bancuri cu trenul de noapte.
Tot Petru era, cu aceleași povestiri, dar timpul era altul: dimineața, nu noaptea. Vizita era asumată, nu invazie.
Spre seară, la culcare, Adela zice:
Mami, azi n-am visat cu bunicu.
Și cum a fost?
Bine, reflectă copila. Am dormit, iar dimineața a venit adevărat.
Maria surâde în întuneric.
Să rămână așa.
Noaptea, la 1:15, casa nu vibrează. Nu sună nimic. Maria se trezește pentru prima dată pentru că… a dormit destul.
A înțeles că a pune limite nu înseamnă răutate. Iar lumea nu s-a prăbușit doar a venit, în sfârșit, liniștea. Iar Petru încă era cu ei. Doar că nu mai venea la unu noaptea.
Și asta era o victorie mică, dar, vai, cât de dulce!
