Într-o seară întunecată de toamnă, rece și umedă, am realizat că în burta mea s-a așezat un fiu.
De faptul că era un fiu, și nu, să zicem, un vierme — am fost sigură din prima.
Și am început să-l cresc cu mare responsabilitate.
Îl hrăneam cu vitamine, îi dădeam calciu și curajos înghiteam ulei de pește.
Fiu-meu nu aprecia eforturile mele și, după cinci luni, mi-a umflat burta până la dimensiunile unei mingi de plajă. În plus, se mișca mereu și sughita.
Duceam cu mândrie burta în brațe, primeam felicitări și mandarine, pe care le mâncam cu coaja și cu un zâmbet afectat.
Noi doi ascultam seara Vivaldi și sughitam tragic în ritmul „Anotimpurilor”…
După șase luni, m-am surprins lingând un bolovan cu alge, pe care l-am scos din acvariu. Nu voiam asta. Doar îi îndeplineam poruncile fiului.
După șapte luni, mâncam grâu crud cu kilogramele. Fiu-meu se bucura de mine.
După opt luni, încăpeam doar în halatul bunicii și într-un salopet care mă făcea să semăn cu soția lui Karlson. Fiu-meu a crescut și nu mi-a dat de ales.
După nouă luni, nu-mi mai vedeam picioarele, determinam ora zilei după intensitatea sughiturilor fiului, mâncam alge, grâu crud, mandarine cu coajă, cărbune activat, lut uscat (destinat pentru măști împotriva cosurilor), mestecam filtre de țigări și coji de banane.
Nu-mi tăiam părul, pentru că baba Maricica de la parter m-a avertizat că, tăindu-mi părul, îi scurtam viața fiului.
Nu ridicam mâinile deasupra capului, ca să nu se înfășoare în cordonul omălical.
Nu lăsam pe nimeni să bea din ceașca mea.
Împingea în mine cu sârg lumânări cu papaverină, ca fiu-meu să nu se nască prematur.
Și le băgam nu acolo unde trebuia. Și ce dacă? Greșisem cu vreo doi centimetri…
Îmi scărpinam burta până sângeram și mă temeam că o să-mi spargă oricând.
I-am cumpărat fiului un cărucior, un pătuț, douăzeci și două de pachete de scutece, o cadă, un suport pentru cadă, verdeț, vată, șervețele sterile, zece biberoane, o duzină de suzete, vreo douăzeci de scutece, trei pături, două saltele, un părculeț, o bicicletă, opt căciuli, o grămadă de costumașe, cinci prosoape, douăzeci de body-uri de diferite mărimi, cămași fără număr, șampon, ulei pentru fund, tub pentru degajarea gazelor, o pompă de aspirat mucii, o clismă, două termoforuri, o periuță de dinți, o carusea muzicală, două saci de zornăitoare și un vas galben.
Îl duceam cu căruciorul prin casă, spălam și călcam pe ambele părți toate cele douăzeci de scutece, cincisprezece costume și tot restul, iar mama mea suna pe ascuns la psihiatru.
Fiu-meu trebuia să se nască între 12 iulie și 3 august.
Pe 12 iulie, am pregătit două pungi cu obiecte. În prima erau: papuci, gel de duș, șampon, periuță de dinți, hârtie, șervețele, ciorapi și o bentiță pentru păr.
În a doua pungă erau două scutece, un scutec pentru 3 kg, o cămașă, o căciulă albastră, un „plic” albastru cu urechi de iepure, un colț de dantelă și o suzetă cu elefant.
Pe 13 iulie, le-am mutat în camera mea, lângă pat.
Pe 14 iulie, am cumpărat un cărucior de plimbare și l-am pus în el vasul galben.
Pe 15 iulie, soțul meu a fugit în cealaltă cameră.
Pe 16 iulie, am încărcat o doză masivă de ulei de pește și am ocupat baia pentru încă două zile.
Pe 19 iulie, dimineața, am simțit nevoia să plâng. M-am dus în sufragerie, m-am așezat în fotoliu sub lampă, am scos din buzunarul halatului meu imens „Tetris” și am început să pierd, sughițând în același timp.
După o oră, m-a găsit tatăl meu. S-a uitat la mine, s-a gândit la ceva, și-a tras de barbă și a plecat în tăcere.
Iar după încă o oră, a venit Ambulanța.
M-am agățat de soțul meu și am început să plâng cu hohote.
Soțul meu s-a învinețit și a căzut pe lângă scaun.
Fiu-meu hotărâse să se nască.
M-au dus la maternitate, m-au cântărit, m-au pipăit, s-au uitat în mine prin toate găurile posibile și au spus că fiu-meu se va naște până la miezul nopții.
Ceasul arăta șapte seara.
În lift, pe drum spre sală, am izbucnit în lacrimi.
O babă infirmieră care mă însoțea mi-a promis solemn că nu va dormi până la miezul nopții și că ne va duce pe mine și pe fiu-meu în salon.
M-am liniștit.
M-au pus pe o canapea tare și m-au lăsat singură. Am început să mă plictisesc.
Fiu-meu din mine tăcea și nu dădea niciun semn că vrea să iasă.
Ceasul de la spital arăta opt seara.
Au venit doctorii. Au citit mult dosarul meu, mi-au pipăit burta și au vorbit între ei:
— Contracții?
— Slabe.
— S-au rupt apele?
— Nu încă.
— Stimulare?
— Mai așteptăm. Trebuie să pornească singură.
— Colul uterin?
— Cinci centimetri.
— De ce nu naște?!
Și toți s-au uitat la mine.
Am sughitat și mi-a fost rușine. Da, am venit să nasc. Dar nu știu de ce nu se întâmplă! Și nu vă uitați așa la mine!
Am sughitat din nou și atunci am simțit cum sub mine se întinde o baltă caldă.
M-am speriat și am țipat:
— Născ!
S-au apropiat, mi-au pipăit burta, m-au felicitat și au plecat.
După un minut, a venit moașa, mi-a schimbat cearșaful și s-a așezat lângă mine:
— Îți este frică?
Întreabă, dar zâmbește. E foarte amuzȘi apoi, cu un strigăt mic și triumfător, Andrei a venit pe lume, iar lumea mea s-a umplut deodată cu toată lumina pe care o știusem vreodată că lipsește.
