Să-ți spun ceva, dragă, cum stă treaba la mine. M-am pensionat de curând și, sincer să fiu, mă încearcă o singurătate pe care nu am simțit-o până acum niciodată. Abia la bătrânețe mi-am dat seama, cu amar, că poate n-am știut să trăiesc cu adevărat viața.
Știi cum e la noi, mereu se spune că o femeie ca lumea e înconjurată de copii, nepoți și tot felul de treburi prin casă. Fericirea chipurile înseamnă să ai o familie largă, să ai mii de griji, să frămânți cozonaci și să alergi după nepoți. Dar eu, ce să vezi, am fugit toată viața de așa ceva! M-am gândit mereu la mine. Nici nu avea cine să-mi ceară ceva, că n-am vrut să mă complic. Nu am avut responsabilități serioase.
După ce-am terminat facultatea la Chișinău, m-am angajat la o agenție de turism ce trimitea oameni în excursii prin Europa. Între timp, am făcut și ceva modelling pentru o casă de modă din București. Am pus deoparte niște bani buni, am umplut dulapul cu rochii faine, am avut mereu prietene de gașcă toate cochete, toate puse pe făcut bani, mereu pe fugă ori la vreo terasă prin Herăstrău sau pe vreun ponton pe Nistru.
Am avut parte de bărbați, Doamne- ferește! Toți arătoși, cu glume la purtător, dar mă plictiseam repede. Când nu mă mai atrăgea vreunul, îi spuneam La revedere! și gata, nu-mi făcea inima sânge din asta. Niciodată nu m-am văzut în rol de mamă. Cum să-mi sacrific eu timpul liber, shoppingul, vacanțele prin Italia sau Grecia, pentru scutece și febră la copii? Mi-era groază să devin una dintre femeile alea mereu panicate de febra copilului, ținându-se cu mâinile de cap.
Timpul, însă, n-a stat în loc. Deja am buletin de pensionară, am cardul de la Casa Națională de Pensii, și mă trezesc singură-săbatică. Nu m-am măritat, n-am crescut copii. Acum mă uit la sora mea, Viorica pe care altădată o consideram femeie casnică, fără ambiții, dar ea are doi copii harnici și trei nepoți cu ochi ca mura coaptă. Am fost arogantă și nu am vrut să ascult niciun sfat, eram sigură că eu știu mai bine ce e viața.
Acum, sincer, vreau să fac și eu ordine prin suflet. Mi-ar plăcea să-mi repar relația cu familia, să stau la o vorbă cu sora mea, să-i plimb pe nepoți când ies de la școală, să mă simt iubită, să mai prind ceva bun din anii ăștia care mi-au mai rămas. Poate, cine știe, să întâlnesc un domn singur, cum sunt și eu, să refacem împreună ideea asta de familie. Poate mai am o șansă… cine știe?
