Nu era cea mai frumoasă dimineață. Sau, de fapt, era frumoasă: Bucureștiul de parcă înflorea în razele soarelui de vară. Cu toate acestea, mă durea foarte tare capul. Aveam senzația că cineva mi-a pus niște ținte și a turnat o compoziție din bicarbonat de sodiu și oțet – totul gâlgâia, făcea spumă și părea de vată. Dar exista o cauză. Totul a început de la apelul de ieri al lui Mihai. Mai exact, din cauza numărului neînregistrat în telefonul meu, la început nici nu i-am recunoscut grasul.
Nu îl văzusem pe Mihai de vreo 5 ani. Nu am fost niciodată cei mai buni prieteni, dar pot să spun sigur că face parte din lista mea de oameni care mereu te-ar susține și te vor ajuta în caz de necesitate. Probabil, din această cauză mă sunase, și ca să-mi spună că a venit în România pe câteva zile și să-mi propună să ne vedem. Mihai provenea dintr-o familie bună: tatăl lui este academician, doctor în psihologie, mama lui – o profesoară destul de bună. Doar că fiul nu a mers pe urmele tatălui lui. De mic era înclinat spre materiile fixe și se pricepea bine la matematică. Nu avea dificultăți nici la limba engleză, de aceea nu este surprinzător faptul că după ce a absolvit facultatea la București și a susținut cu succes lucrarea de licență, i s-a propus să facă studii suplimentare peste hotare.
-Ce mai faci? Povestește! Ești de nerecunoscut! Te-ai maturizat!
Ceea ce ține de profesie, s-a aranjat bine. După ce a finisat studiile s-a angajat într-o companie. La început era un angajat simplu, apoi a devenit manager de departament, iar acum e director adjunct.
-Stop, stop, stop!, îl întrerup eu, observând pe deget verigheta, – te-ai căsătorit? Și taci? Parcă mereu ai fost burlac!
-Iată cu asta e legat postul meu de acum.
…primise atunci o sarcină grea de la director de care depindea viitorul companiei.
-Mi-am bătut capul o săptămână. Într-o zi veneam de la muncă și m-am gândit să intru la biblioteca centrală. Aceste lucruri sunt mai ușor de analizat când ești înconjurat de cărți. Ea nu m-a văzut de la început. Lucra acolo bibliotecară. Abia peste o oră a venit la mine și a văzut că stau deasupra unor foi și nu iau nicio carte.
-Sunteți bine? Vă pot ajuta cu ceva?
”Și Sara este din România. La început am ridicat din umeri, în semn că ”nu, nu, totul e ok.” Cine ar fi știut că ea a terminat aceeași facultate, doar că nu s-a văzut lucrând în domeniu?! Dacă nu era ea nu știu ce s-ar fi întâmplat. M-am întors bucuros în birou. Acolo mai târziu toți mi-au mulțumit. Dacă nu era ea, nu am fi făcut față concurenților.
De trei ani deja suntem împreună, dar fiecare zi de parcă e prima…”
