Scrisoare de la mine însămi
Plicul era portocaliu. Aprins, absurd de portocaliu ca o mandarină uitată pe o movilă de zăpadă în plină iarnă. L-am găsit în cutia poștală, între facturi la utilități și pliante cu pizza la reducere. L-am luat la final, cu sacoșa de la Profi în stânga.
Pe față scrisul meu. Adresa mea, numele meu: Luminiței Victorovna Enachi.
L-am întors. Adresa expeditorului? Tot a mea. Numele același.
Am rămas în holul blocului, la parter, cu sacoșa și plicul în mână, neînțelegând nimic. Cine putea să facă așa o glumă? Am privit atent scrisul. Litera t cu coada lungă, r-ul buclat dedesubt doar eu scriu așa, încă din liceu. De când doamna de română, Eliza Petrescu, mi-a dat un opt la caligrafie și mi-a zis: Enachi, scrii ca o femeie trecută prin viață. E un compliment, să știi.
Și nu mi-am schimbat scrisul. Douăzeci și cinci de ani același t, același r.
Am urcat la etajul nouă, am descuiat ușa și am lăsat sacoșa pe masă în bucătărie. Plicul lângă.
Apartamentul era mic, dar m-am obișnuit. Garsonieră în Valea Trandafirilor, ferestrele spre apus. În hol cui pentru un singur palton, o etajeră pentru pantofi, oglinda în care mă uit zilnic și gândesc: E ok. Merge. Sunt aptă. Nu frumoasă, nu odihnită aptă. Atât mi-a ajuns.
Seara, lumina portocalie inunda camera lumina de la apus, groasă ca mierea caldă. Ăsta era avantajul locului, dacă nu pui la socoteală că până la troleu faci zece minute pe jos. Acum, la șase seara, soarele mângâia peretele, raftul cu cărți, cana cu ceai răcit peste noapte, poza mamei încadrată în lemn.
M-am pus la masă. Am masat umerii din nou ridicați, ca și cum așteptam o palmă. Am deprins reflexul ăsta în anii de ședințe și telefoane de la șefi. Corpul meu se pregătea pentru rău înaintea minții.
Am privit plicul.
Portocaliu. Hârtie groasă. Fără o cută, ca și cum cineva l-a ținut cu grijă. Am simțit marginile, am trecut cu degetul peste numele meu.
Asta nu mai era glumă. Îmi știam scrisul mai bine ca fața.
Am desprins atent marginea de sus și am scos conținutul. O coală albă, A4, și ceva plat, lucios.
Am desfăcut foaia.
Salut. Tu ești. Da, tu din martie două mii douăzeci și cinci. Ai acum treizeci și șapte de ani, stai în bucătărie la ora două noaptea și îți e tare greu. N-ai dormit de patru nopți. Simți că nu faci față. La job. Cu tine. Cu orașul ăsta care te apasă din toate părțile.
Îți scriu fiindcă cineva trebuia să o facă. Prietena te sună mâine, mama poimâine, dar acum la două noaptea nu-i nimeni. Doar tu.
Asta vreau să-ți spun.
Mi-ai cerut să-ți amintesc: ai reușit atunci vei reuși și acum.
Iubește-te. Meriți.
Dacă citești asta, a trecut un an. Înseamnă că ai rezistat. Înseamnă că nu degeaba.
Am lăsat foaia pe masă.
Mi s-a pus un nod în gât. Nu de plâns ci de recunoaștere. Era vocea mea. Tonul, virgula pusă stângaci după acum, obiceiul de a începe paragraful cu Asta.
Dar nu-mi aminteam.
Nu țineam minte să o fi scris. Nu-mi aminteam de plicul portocaliu, nici când am ales hârtia. Un an și niciun gând.
Și atunci am văzut poza.
A alunecat din plic când am scos scrisoarea, a căzut cu fața lucioasă pe masă. Am întors-o.
Apărea o femeie: fața cenușie, cearcăne late, buze crăpate și strânse într-o dungă. Părul prins într-un coc strâmb, revoltându-se pe o parte. Puloverul gri, lărgit în coate, acela pe care l-am aruncat vara trecută.
Cunoșteam puloverul. Și fața. Era a mea. Eu, cea din martie. De anul trecut.
Jos, pe poză, scris mărunt: Ai devenit mai puternică. Uită-te la mine ca să vezi de unde ai venit.
Am lăsat poza lângă scrisoare. Lumina apusului a căzut pe suprafața lucioasă. Fața din poză s-a încălzit dar nu s-a înveselit.
Și atunci mi-am amintit.
***
Martie două mii douăzeci și cinci. Două noaptea. Aceeași bucătărie, aceeași masă, doar că pe ea era laptopul, cu ecranul care mă durea la ochi.
Stăteam în tricou și pantaloni de pijama, desculță, cu tălpile reci, și răsfoiam pagini. Nu rețele, nu știri. Căutam ceva ce nu știam să numesc. Semn, poate. Motiv să mă ridic dimineața.
În martie nu mă puteam da jos din pat trei zile la rând. Nu era lene. Era ceva greu, lipicios, fără nume. Parcă cineva mi-a pus o placă de beton pe piept și m-a lăsat așa.
Divorțasem de trei ani. Cătălin plecase în douăzeci și trei la o colegă, la Irina de la contabilitate, la alta care râdea mai des și întreba mai puțin. Nu am plâns. I-am pus lucrurile în două trolere și i-am zis: Ia-le când vrei. Le-a luat.
Aproape doi ani, am mers pe pilot automat. Fără zile libere, fără concediu. Manager de achiziții la Nistru Construct adică telefoane cu furnizorii de la opt, tabele până la zece seara, ședințe unde șeful, Macovei, repeta: Piața scade, optimizăm cheltuieli. Cine nu ține pasul să nu se mire.
Și eu am ținut. M-am încordat, n-am comentat.
Prin toamnă douăzeci și patru, corpul a zis stop. Prima dată a lăsat somnul. Apoi pofta. Pe urmă dorința de a ieși din casă. Până în ianuarie, adormeam doar cu televizorul pornit, mâncam o dată pe zi și vorbeam doar cu mama la telefon, și asta de rușine să nu o supăr.
Mama simțea. Tamara Maria mă suna seară de seară, întreba: Lumi, ai mâncat? Eu ziceam: Da, mamă. Ciorbă. Dar ciorbă nu fiert-am din noiembrie.
Noaptea aceea din martie, am tastat pe Google: scrisoare pentru mine în viitor. Nu știu de ce. Am văzut un banner și mi-a venit ideea. Primul site Capsula timpului. Scrii, alegi cât timp vrei să aștepți de la o lună până la zece ani plătești expedierea. Scrisoare adevărată, plic real, poștă.
Am ales plic portocaliu. Pentru că de gri eram sătulă. Am scris textul de mână, am făcut poză, am încărcat-o pe site. Am făcut și selfie pe loc, la lumină de laptop. Atașat totul, plătit. Am pus ca termen douăsprezece luni.
Și am stins calculatorul. Am mers la culcare. Un an întreg, nici nu mi-am amintit.
Fiindcă după martie, viața a început iar să miște. Nu idilic cu hopuri, ca liftul vechi al blocului. Dar să miște.
În aprilie douăzeci și cinci m-am programat la psiholog. Prima dată. Femeie scundă, tunsă scurt, cabinet pe Moșilor, cincizeci de minute pe săptămână. A treia ședință am plâns douăzeci de minute. A șasea am râs, prima dată în jumătate de an.
În iunie am fost avansată. Senior la achiziții. Macovei a venit după ședință, mi-a spus: Enachi, doar dumneata taci și faci treaba. Să știi că am observat. Am dat din cap, m-am întors la birou. Umerii, la urechi ca de obicei. Bucurie și frică la pachet.
Toamna, mi-a fost mai ușor. Iarăși făceam supă. Iarăși ieșeam duminica în Parcul Valea Morilor, cu cartea și termosul. Iarăși sunam eu prima pe mama, nu mai așteptam.
Și-am uitat de scrisoare. Cum uiți o poliță de asigurare pitită în sertar: știi unde e, n-o bagi în seamă.
Până azi.
Stăteam la masă, cu scrisoarea într-o mână și poza în cealaltă, privind femeia care am fost cu un an în urmă. Fața cenușie. Cearcăne negre. Puloverul aruncat la gunoi.
Iar vocea aceea din mine cunoscută, ca un tic nervos zicea: Și ce dacă? Tot rău ți-e. Nu s-a schimbat nimic.
***
Vocea aia era veche. Poate de la divorț, poate dinainte. Nu țipa, nu mă jignea. Doar explica, calm, aproape grijuliu. Tocmai de aceea rănea mai rău.
Promovarea, pur noroc. Macovei n-a avut pe cine altcineva.
Tu crezi că faci față? Uită-te la tine. Umerii la urechi, somn cât trei ceasuri, cafea și panică la micul dejun.
O să te concedieze și pe tine. În aprilie sau în mai. Într-o zi.
Ascultam. Nu pentru că-l credeam. Ci pentru că nu știam să nu-l ascult. Vocea era cum e scrisul sau reflexul de a ridica umerii prezentă, parte din mine.
A doua zi dimineață, 19 martie, m-am trezit la șase. Duș, cafea, rimel. Tot ca de obicei.
La birou, în oficiul de la Nistru Construct din Chișinău, etajul șase, open space cu treizeci de birouri domnea o liniște stranie de trei săptămâni. Pe 14 februarie s-au anunțat tăieri. Prima rundă cinci dați afară de la logistică. Se aștepta etapa doi.
Am coborât din lift, am trecut pe lângă recepție. Secretara, Ruxandra, mi-a zâmbit scurt și forțat. Ruxandra tot așa aștepta. Toți așteptam.
La birou, mi-am pus geanta pe spătar, am pornit PC-ul. Parola: șase cifre, data mamei. Scrisă orb, nici nu mă uitam. Fără chef am deschis mailul: 114 necitite. Am început să sortez. Un furnizor din Ialoveni cerea încă o amânare. Depozitul se plângea că lipsesc profile metalice. Contabilitatea voia balanțe până vineri. Zi de muncă dacă nu era linistea aceea, ai crede că e totul normal.
La 11, Macovei a convocat ședință.
A intrat în sala de conferințe scund, ciufulit, cu tic de a pocni capacul stiloului. S-a așezat.
Pe scurt, a zis el, Neagu de la proiectare pleacă. De comun acord. Oficial, așa s-a convenit. Dar știm cu toții cum e.
Ana Neagu. Douăzeci și nouă de ani, proiectare, de trei ani la firmă. O știam. Nu prietenă strânsă, dar suficient încât să-mi amintesc când aducea plăcinte cu dovleac, făcute de bunica ei, pe bucătărie, cu bilet: Luați, că sunt bune! Și cum, la un team building, o dată, mi-a zis afară că e mai frică de concediere decât de orice, că am de plătit rate, și motanul meu… pe el nu-l dau afară.
Și încă ceva, continuă Macovei pocnind la stilou. În aprilie urmează etapa trei. Optimizăm în continuare. Cine rămâne vedem după bilanțuri.
Stăteam dreaptă, umerii încordați, degete împreunate sub masă. Și vocea, calm: Vezi? Cum spuneam. Mai ai pân în aprilie.
După ședință am ieșit pe coridor, lângă dozator. Am închis ochii trei secunde.
Doi peri de discuție în cap. Unul, șoptit: Ai rezistat atunci reziști și acum. Din scrisoarea portocalie, din martie trecut.
Altul, mai tare: Coincidență. O foaie de pe un site, dată pe 99 de lei. Nu te amăgi. Uite, Neagu, fără loc de muncă, mâine stă să-și facă CV-ul cu pisica în brațe.
Am deschis ochii. Am băut apă.
Și m-am întors la post. Am deschis tabelul cu furnizori. Am continuat. Lucrul îmi ieșea, măcar atât.
Seara, la șapte, eram la masă cu o farfurie de hrișcă și chiftea. Telefonul sună. E mama.
Lumină, ce faci? vocea Tamarei Maria, caldă și ușor răgușită de la gripă.
Mă descurc, mamă. Multă muncă.
Ai mâncat?
Chiar acum. Hrișcă.
Bravo.
Pauză. Mama simte. Tamara Maria a lucrat treizeci de ani la biblioteca de copii din Soroca, s-a învățat să audă și ce nu spun copii. Și și la mine aplică aceeași regulă.
Să știi că ai voce de… strânsă.
Sunt obosită, mamă.
Asta spuneai și anul trecut. Și pe urmă am aflat că nu ieșiseși din casă trei zile.
Am închis ochii.
Chiar sunt doar obosită. Nu-i ca atunci. E greu la lucru, atâta tot.
Știi că sunt aici, da? Pot veni în week-end. Îți aduc ciorbă adevărată, nu din plic…
Am zâmbit pentru prima oară în ziua aia.
Lasă, mamă. Mulțumesc.
Am mai vorbit un sfert de oră despre tensiune, despre tanti Valentina care și-a luat pisică și țipă toată noaptea, despre primăvara care deja se simțea în Soroca: panseluțe înflorite pe balcon. Mi-a trimis și poză: Vezi că la mine a venit primăvara, iar tu la Chișinău tot încarcerată…. Colțul gurii mi-a sărit involuntar. Discuție banală, dar din banalitatea aia mi s-a făcut mai ușor.
Mama nu m-a presat niciodată. Nu mă-a întrebat dacă am pe cineva, când faci copii. De treizeci de ani printre povești, a învățat că liniștea e uneori mai valoroasă ca orice sfat. Doar a fost acolo, două sute de kilometri și un apel distanță.
Am pus telefonul. Am strâns farfuria. Privirea, din nou pe scrisoare, pe plicul portocaliu și pe poza aceea.
Ai devenit mai puternică. Uită-te la mine și vezi de unde ai pornit.
Am ridicat poza. Am apropiat-o de chip.
Femeia din poză se uita direct în obiectiv. Avea o expresie de parcă voia să ceară ajutor, dar nu știa cui.
La nouă a sunat Ana.
Ana prietena din liceu, douăzeci și ceva de ani de amiciție. Vocea ei mereu la fel: groasă, răgușită, ca după râs, și când nu-i venea să râdă.
Lumini! Hai, povestește…
Ce să povestesc?
Tot. Știu că la tine-s tăieri. Măria din biroul tău a scris pe grup că aveți balamuc la firmă.
Mi-a scăpat un oftat.
Da, încă o colegă concediată azi. Și Macovei a zis clar că urmează alții.
Dar de tine?
Pe mine încă nu. Dar cine știe cât durează?
Ascultă-mă. Ții minte cum mi-ai dat telefon anul trecut, noaptea? Ziceai că nu ai să reziști, că gata, ai terminat. Ții minte?
Mintea îmi era încețoșată, dar știam. Am sunat-o la trei noaptea, iar ea a răspuns la al doilea bip.
Da.
Și? Ai rezistat. Uite, ești aici. Lucrezi. Ai fost promovată. Fierbi hrișcă și-mi răspunzi la telefon. Asta nu-i sfârșit, e viață.
Am tăcut.
Lumini, mă auzi?
Te aud.
Atunci, hai, nu te mai îngropa.
A vorbit încă zece minute de jobul ei (care vinde bucătării pe comandă, clienții o scot din minți), de motanul Motanache care i-a zgâriat canapeaua nouă, că sâmbătă trebuie să ieșim la un pahar de vin.
Am ascultat. Am realizat: Ana zicea același lucru ca în scrisoare. Aproape identic. Ca și cum toate sursele eu cea de atunci, mama, prietena cea mai bună s-au înțeles să-mi repete la indigo: ești aici, ai rezistat, lasă autocritica.
Am pus telefonul. Era zece.
În apartament liniște. Nu apăsătoare, banala. Frigiderul bâzâia. Afară, la etaj jos, un copil râdea. Un râs subțire, ca scârțâit de vioară.
Am mers la baie. M-am uitat în oglindă.
Fața. Fața mea. Treizeci și opt, părul șaten până la umeri, ușor ondulat. Tenul nu cenușiu. Normal. Un firicel de roz de la ceaiul de seară. Cearcăne ușoare, nu ca pe poză. O stare luată de la șase.
Am revenit la bucătărie. Am luat poza, am dus-o în baie. Am lăsat-o lângă oglindă.
Două chipuri.
Unul în sticlă. Cald, trăit. Puțin obosit.
Altul în fotografie. Cenușiu, cu buze crăpate, ochii rugând ajutor.
Un an între ele.
Vocea mea interioară aceea calmă încerca: Asta nu-i relevant. Pozele mint. Lumina era nasoală. E o întâmplare…
Pentru prima dată am răspuns cu voce tare.
Nu.
M-am spus oglinzii. Femeia de acolo mă privea cu o liniște nouă, încă mirată.
Nu, am repetat. Nu mai sunt aceea. Mă uit aici eram, acolo am ajuns.
Vocea a tăcut.
Stăteam desculță, în pantaloni de casă și tricoul vechi, cu poza în mână și, pentru întâia oară într-un an, m-am văzut fără filtru.
Nu “destul de bună”. Nu “dacă rezist”. Nu “dacă o să cadă tot”.
Doar atât m-am uitat.
Și am văzut. Nu o femeie “puternică și independentă” de reviste, nu pe vreuna perfectă. Normală. Vie. Cu ochii obosiți și un fir rebele la tâmplă. Mâinile care au semnat trei sute douăzeci de acte într-un an și n-au tremurat. Umerii, mereu la urechi dar nu plecați. Nu frânți.
***
Noaptea n-am dormit până la două. Dar nu de anxietate. Din prea multe gânduri.
Am stat în pat, pe întuneric, și am derulat anul. Nu momente, ci senzații. Cum am gătit iar micul dejun și chiar l-am mâncat pe tot. Cum am ajuns în parc, am șezut pe bancă, cu soarele pe față, douăzeci de minute, doar așa. Cum am râs la psiholog, de cât de des îmi cer scuze că exist.
Mărunțișuri. Dar din ele s-a făcut anul.
În cap, aceeași voce: “Nu contează. Oricine poate. Asta nu-i victorie.”
Și m-am gândit: și dacă minte? Nu de ciudă, nu cu intenție nasoală. Pur și simplu nu știe altfel. Ca om care a trăit toată viața într-o cameră fără ferestre și declară că soarele nu există. Nu fiindcă-i rău ci n-a văzut.
M-am ridicat. Am mers în bucătărie, am aprins veioza.
Plicul portocaliu era pe masă. L-am întors invers. Am luat pixul albastru, cel cu care fac actele la serviciu.
Și am început să scriu.
Salut. Tot tu. Din martie două mii douăzeci și șase. Acum ai treizeci și opt. La job e stres. În viață multă incertitudine. Dar reziști.
Vezi, anul trecut ți-ai trimis o scrisoare. Atunci ai scris din întuneric. Dintr-un întuneric de-ălă pe care nu îi găsești marginea, și pare că n-o să ieși vreodată.
Azi am primit scrisoarea. Și știi ce? Nu m-am recunoscut în poză. Mi-a luat trei secunde să realizez că femeia cenușie eram eu.
Trei secunde = un an.
Acum nu-ți mai scriu din durere. Îți scriu din lumină. Dacă citești asta, a mai trecut un an. Ai rezistat din nou.
Iubește-te. Meriți.
Cu drag, Luminița, martie două mii douăzeci și șase.
P.S.: Dacă iar ai umerii la urechi, lasă-i în jos. Uite-așa. Bravo.
Am închis pixul. Am împăturit foaia, am pus-o în plicul portocaliu același pe care-l scosesem dimineață din cutie. Am completat adresa.
Apoi am deschis laptopul. Am intrat pe site-ul cu capsula timpului. Am setat expedierea pentru martie douăzeci și șapte. Am încărcat scanul scrisorii. Am făcut și selfie. Pe loc, la masa din bucătărie, sub lumina veiozei.
Fața de pe ecran alta. Nu cenușie. Nu stinsă. Normală. Puțin obosită, cu cearcăne dar vie. Buzele puțin întinse, nu-s zâmbet, mai degrabă liniște.
Am încărcat poza. Am plătit. Am închis laptopul.
M-am apropiat de geam.
Noaptea în Chișinău sclipea jos, de la etajul nouă. Felinarele, faruri de mașini, pătrate galbene la ferestre. Liniște. Martie, două grade, adiere ușoară.
Eram desculță pe gresia rece și am simțit cum umerii mei, care toată ziua fuseseră la urechi, cadeau încet la loc.
Iar vocea din cap tot calmă, tot știută vroia să spună ceva.
N-am mai ascultat-o.
M-am uitat la oraș, și m-am gândit la femeia care va primi plicul portocaliu peste un an. Ea va fi cu doisprezece luni mai experimentată. Poate job nou, poate vechi. Poate mutată sau tot acolo. Poate întâlnește pe cineva, poate nu. Nu contează.
Contează că tot acolo, în plic, va găsi poza și mesaj: Uită-te la mine. Și vezi de unde ai pornit.
Iar femeia peste un an îl va deschide. Și va vedea.
Am zâmbit. Am stins lumina. M-am întors în pat.
Afară noapte de martie, răcoroasă, miros de asfalt umed.
În casă liniște.
Pe masă plicul portocaliu, cu scrisoare nouă.
***
Dimineață, m-am trezit la șapte, fără ceas. Lumina venea de la est albă, argintie, nu portocaliul apusului cu care eram deprinsă. Altceva, proaspăt.
M-am ridicat. Am mers în bucătărie. Am pus ceainicul.
Plicul era pe masă. Lângă fotografia, cea veche. Și scrisoarea.
N-am recitit. N-am mai fixat poza. Doar le-am așezat lângă cărți, la loc de cinste.
Apoi am scos din dulap o ramă de sticlă mică, zece cu cincisprezece, uitată acolo de ani. Am pus fotografia veche în ea. Am lăsat-o pe raft, lângă cărți.
Fața cenușie. Cearcănele. Cocul strâmb. Puloverul larg la coate.
Nu ca să-mi amintesc durerea. Ci drumul.
Când a început să fiarbă apa, am turnat ceai. Am prins cana cu două mâini, între palme. M-am apropiat de fereastră.
Și mi-am văzut, în reflexia ochioasă, silueta pe fundal de dimineață. Fără machiaj, în haine de casă, cu cană fierbinte la piept.
Vocea tăcea.
Am terminat ceaiul. M-am îmbrăcat. Mi-am luat geanta. Am ieșit.
Pe palier, am verificat umerii.
Erau jos. Normal. Relaxați. Nu ridicați, nu încordați. Doar umeri. Ai mei.
Am tras ușa după mine, am pornit spre serviciu.
Iar pe masa din bucătărie plicul portocaliu cu scrisoare nouă. O poză nouă. Gata de drum.
Peste un an va sosi. O voi deschide. Și mă voi privi iar pe mine, de azi. Poate nu mă voi recunoaște. Pentru că într-un an se schimbă tot.
Sau aproape tot.
Scrisul va rămâne același. Cu aceeași coadă la t și buclă la r. Ca-n școală, ca mereu.
Și în plic va sta un singur rând cel mai important, mereu același: Ai reușit atunci poți și acum.
Doar că de data asta, e scris nu din întuneric.
Ci din lumină.
