24 octombrie
Azi a fost una dintre acele zile despre care știam, în adâncul sufletului meu, că va veni odată și-odată. Nicio emoție școlărească și nici măcar cafeaua proaspătă nu m-au salvat azi-dimineață de acel sentiment apăsător de anticipare. Mă întreb dacă toate nurorile din Moldova trec printr-un moment similar.
Soacra mea, dna. Viorica Dumitrescu, și-a anunțat vizita cu câteva zile înainte. Prima dată în casa noastră nouă! Mihai, soțul meu, a încercat să mă liniștească, spunând că e doar curioasă și grijulie, dar eu o cunoșteam prea bine. Am avut cinci ani de chirii, în care n-am putut atârna nici măcar o fotografie fără să cerem voie proprietarului, cinci ani de pus la ciorap orice bănuț din salariile modeste de medici rezidenți. Acum, apartamentul acesta e certificatul nostru de maturitate, libertatea noastră, dreptul la o viață fără inspectori.
Când a sunat soneria, Viorica era la ușă îmbrăcată ca la oraș, cu un palton bej, pantofi cu toc și privire critică de tipic moldoveancă. A ciocănit tacticos cu unghia aranjată în noua yala metalică, mirosind încă a vaselină.
Oare nu-i cam subțire lacătul? Sunteți siguri că ține? Hoții de azi nici nu se mai obosesc mult, și-apoi pe la voi, cu atâtea electrocasnice, te miri de nu dau buzna… a spus ea, uitându-se direct la mine.
Am inspirat adânc ca să nu par iritată și mi-am aruncat repede un ochi spre Mihai, care încerca să dezlipească folia de pe vizor. Mi-a răspuns din umeri: răbdare, e mama…
Dna. Viorica, e incuietoare italiană, clasa patru anti-efracție, n-am ales la întâmplare. În plus, vrem să montăm și alarmă luna viitoare, am zis, deschizând larg ușa și poftind-o înăuntru. Haideți, să nu vă bată vântul în hol.
Viorica a pășit încet în apartament, studiind pereții deschiși la culoare, aruncând priviri spre dulapul de pe hol, strâmbând din nas în felul ei obișnuit.
Culorile astea deschise… vai, să vezi cât te alergi cu șervețelul. Nu ți-am spus eu, Ilinca: tapet cu flori, nu se vede murdăria? Dar, deh… fiecare face cum îi place, a conchis cu acea aluzie moldovenească că fiecare gospodar cu obiceiul lui.
Când a trecut la inspectat camera cu baie nouă, a testat presiunea apei, a pipăit draperiile (Of, domnișoară, la-atâta sintetice n-o să mai respiri nici noaptea!), a deschis frigiderul, de parcă era control sanitar. Mihai, ascultător, îi ținea pumnii și îi răspundea calm; eu, în schimb, mă ocupam de masă, simțindu-mi tensiunea crescând cu fiecare secundă. Simțeam că nu se va termina cu o simplă cafea cu prăjitură, și intuiția nu m-a înșelat.
La ceai, Viorica a început, după ce abia mușcase din Prăjitura Diplomat:
O aveți spațioasă, mei copii, dar mă uit și mă apucă grija… Voi tineri, mereu pe fugă, nu stați locului, dar aici lucrurile sunt noi, țevile la fel… nu se știe când pocnește ceva. Vă rog să-mi faceți un dublu la chei și să mi le dați.
Am rămas cu cești de ceai între degete. Nici gustul nu-l mai simțeam. Acel lucru de care mi-era teamă, s-a produs.
De ce, doamnă Viorica? am întrebat atunci, direct, dar politicos.
Da cum de ce, Ilinca? Când o fi cine știe ce problemă, să am pe unde intra. Dacă uitați cheia, dacă vă blocați la ușă sau plecați pe undeva, să am grijă și de flori! Cu plăcere, eu-s pensionară, vreme am destulă.
N-am putut să nu-mi amintesc, cu un fior, tărășenia de acum trei ani când, cât am lipsit la rudele mele de la sat, lăsându-i cheile pe-o zi, am venit acasă să găsesc totul răscolit: lenjeria pusă cum se cuvine, cănile enervant de aranjate, jurnalul meu personal scoțându-i ochii din mijlocul mesei. Mi-a spus atunci șoptit: Am șters repede praful, dar nici nu m-am uitat… n-am nevoie să-ți citesc bazaconiile. Cu toate astea, mi-a pomenit fragmente o perioadă.
Mulțumim de grijă, dar ne descurcăm, Viorica. Nici flori nu avem, doar un cactus, îl udăm lunar. Iar dacă pierdem cheia, există meșteri. Eventual, schimbăm yala, i-am răspuns cât mai calm.
Pe fața ei s-a așternut umbra supărării.
Meșteri? Să plătești străini? Risipă! Eu sunt mamă, vreau să vă ajut gratis! Mihai, spune-i, măcar tu! Nu e normal așa!
Mihai, prins la mijloc, a tușit și s-a uitat la mine. Eu doar l-am privit cu hotărâre, el știa că nu cedez.
Mamă, de ce să bați tot orașul? Tu stai la Buiucani, noi în Telecentru, vrei să faci o oră pe drum? Dacă se întâmplă ceva, nici nu ajungi mai repede ca noi. Eu lucrez la douăzeci de minute de casă.
Nu-i asta problema!, a sărit Viorica imediat. E vorba de încredere! Nu vă temeți că fur ceva, doar! Eu doar să fiu sigură că sunteți bine. Dar tu, Mihai, ai uitat de mama ta!
Haideți, doamnă Viorica, să nu ne certăm. Nu vă considerăm hoață, vrem să avem intimitatea noastră. Simțim că-i casa noastră doar dacă știm că numai noi avem cheile, a intervenit atunci, simțind cum îmi ard obrajii.
Ce intimitate la mamă?! Să vă fie rușine! Și să nu credeți că vă insinuez ceva, dar parcă-mi sunteți străini deja!
Și-a tras farfuria cu prăjitură, făcând figura ofuscată.
Nu vă cer cheile chiar azi. Să le faceți săptămâna asta, să mi le aduceți sau vi le iau de la serviciu. Mă liniștesc doar dacă le văd, să știți, că altfel mă apucă tensiunea.
A doua zi, Viorica i-a sunat direct lui Mihai: Ți-am spus să faci chei. Nu te preface că nu ai timp! Îmi cresc bătăile inimii doar gândind la voi! Deja mă obișnuisem cu strategia.
Într-o zi, chiar pe mine m-a sunat:
Ilinca, dragă, ce faci? Am fost la biserică, am aprins lumânare pentru liniște în noua casă. Va trebui s-o sfințiți și voi, am vorbit cu părintele, trebuie să punem și un sfânt la ușă. Mâine trec pe la voi. Dacă tot nu sunteți acasă, lasă cheia la administrator, intru repede, atârn icoana, aprind o lumânare, p-acolo.
Aproape izbucnind, am strâns telefonul în palmă.
Vă mulțumim de grijă, dar nu pot lăsa cheia. Dacă doriți, veniți seara. O să vă servim cu ceai, puneți și icoana, i-am răspuns cât am putut de politicos.
Nu mă lași, nu? Iar ești încăpățânată! L-ai întors pe fiul meu împotriva mea, Ilinca, așa-i? Mihai era băiat bun până n-ai apărut tu!
E decizie comună. Suntem adulți.
Matură? Nu ai habar ce viață-i. Dacă până la weekend nu îmi dați cheia, știți ceva? Să nu mă mai vedeți la voi în viață!
Iar eu am rămas tremurând cu receptorul în mână. Manipulare emoțională pură.
Mihai a venit acasă supărat. Mama a zis că are criză de tensiune, a chemat salvarea. Că noi o băgăm în mormânt cu răceala noastră… Ilinca, poate să-i dăm cheia, totuși? Măcar să o potolesc.
L-am luat de mână.
Știu că te doare. Dar dacă cedăm acum, n-o să mai avem vreodată liniște. Azi vrea cheia, mâine pune perdele, poimâine decide ce facem cu copiii. Criza e doar ca să ne forțeze mâna. Dacă îi dai cheia, n-o să mai avem niciun spațiu doar al nostru. Ești pregătit pentru asta?
A ezitat, dar a înțeles adevărul.
Ziua următoare, nervii au atins limita. Sâmbătă, nici nu se făcuse prânzul, când sună interfonul: Deschide, mamă, am venit cu bucate! Nicio avertizare.
A intrat ca acasă, a pus pe masă două plase mari pline cu cartofi, gemuri și murături.
Vedeți că vasele-s nespălate, Ilinca, mi-au fugit ochii spre chiuvetă.
E weekend, facem curat când vrem, doamnă Viorica.
Mda, a zis, punând accentul pe gospodină.
Căuta însă ceva. Mihai, dă-mi să pun brelocul ăsta la cheile mele, cele dublate. Le-ați făcut?
Mihai s-a uitat la mine, apoi la ea. Eu mi-am încrucișat mâinile. Era momentul adevărului.
S-a așezat lângă ea, i-a luat mâna:
Mamă, mulțumim pentru de toate, dar chei nu primești.
Ochii ei s-au mărit de uimire.
Cum așa? Eu sunt MAMA ta!
Tocmai pentru că ești mamă, nu poți primi. Vrem să învățăm să stăm singuri în picioare. Dacă se sparge țeava, dacă pierdem cheia, plătim, rezolvăm. E responsabilitatea noastră. Nu vrem dubluri, dă-mi voie să fiu cap de familie.
S-a ridicat, tremurând:
Gata, v-am lăsat grija! Să nu veniți la mine la necaz! Să vă ajute alții!
A ieșit în fugă, trântind ușa.
L-am luat pe Mihai în brațe:
Ești curajos. Îți mulțumesc.
Mă simt ca un trădător, mi-a zis cu voce joasă.
Nu-i trădare. E maturizare. Câteodată, trebuie să tai cordonul ombilical.
Timp de o lună, d-na Viorica n-a sunat. Nu răspundea la mesaje. Mihai, sărmanul, trecea pe la ea, îi lăsa pachet la ușă. Eu mâncam vinovăția împreună cu el, dar nu voiam să cedăm.
Și apoi, într-o seară cu furtună de vară, zona ei a rămas fără curent. Mihai s-a alertat nu-i răspundea la telefon. Am pornit în goană, cu câteva pastile, termometru și un termos cu ciorbă. Am găsit-o la lumânare, cu tensiunea mărită. Când ne-a văzut, i-au dat lacrimile nu ca altădată, teatral, ci sincer, din adânc.
Am crezut că m-ați uitat… a spus printre suspine, în timp ce îi luam pulsul.
Mamă, cum să te uităm? Doar că trăim separat, atâta tot. Venim mereu dacă ai nevoie.
N-am mai pomenit de chei, nimeni nu a mai atins subiectul. Când am plecat, am rugat-o să se mute la noi până revine curentul. N-a vrut casa e casa mea, iar motanul nu-l las pe drumuri! Dar, înainte să închidem ușa, ne-a spus, cu alt ton:
Sunați-mă câteodată. Să știu că sunteți bine.
Sigur, doamnă Viorica. Și vă așteptăm sâmbătă la plăcinte cu vișine, i-am răspuns zâmbind.
De-atunci au trecut șase luni. Nici vorbă să mai ceară cheia. Relațiile s-au așezat ca niciodată: s-a înscris la corul de pensionari, face mers nordic prin parc și, lucru minunat, nu mai are vreme să verifice dulapurile mele.
Iar eu, când bag cheia în încuietoarea italiană, simt că în spatele acelei uși e lumea noastră doar, liberă și adevărată, dar mereu deschisă pentru oaspeți ce știu să respecte granițele altora.
Câteodată, apropierea se păstrează cel mai bine, știind când să închizi ușa.
Dacă ai simțit ceva din povestea mea, și ție, probabil, ți-a fost scrisă. Aștept cu drag gândurile tale și, cine știe, poate și o vorbă bună.
