De zece ani am avut grijă de bunicul soțului meu, nea Gheorghe. Stăteam toți înghesuiți într-un apartament închiriat din Chișinău, cu copiii lipiți de mine ca scaiul. Sora soțului, Felicia, se cocoțase demult în apartamentul bunicului, chipurile ca să-i țină de urât, dar de fapt numai bir să nu plătească. Nimeni altcineva din familie nu se grăbea să-l viziteze pe bătrân nici soacra, nici verii, nici măcar nepoții ăia lăudați la mesele de Paște. Viața mea nu era vreo poveste de succes: n-am mai apucat să-mi iau diploma la universitate după ce am rămas însărcinată, iar despre carieră nici nu mai vorbesc.
Fiecare zi era la fel jonglam între pampersi, teme și medicamentele bunicului. Soțului îi cam sfârâia pălăria de toată atmosfera asta și se răcorea la bere cu băieții, de parcă asta rezolva ceva. Nici alte femei nu-l aveau pe listă bărbat cu copii, fără casă, cine să-l vrea? Totuși, se întorcea mereu acasă la noi și-am închis ochii. Îl iertam, nu de drag, ci ca să mai aducă un leu pentru odrasle și pentru bătrânețile lui nea Gheorghe. Felicia venea cât mai rar să vadă bunicul, în realitate doar să-i ceară pensia sau să se jelească de greutăți, deși ea și ai ei trăiau ca boierii. Fără chirie, vara la mare, iarna la munte străinătatea devenise a doua casă.
Acum cinci ani, nea Gheorghe m-a chemat să-mi zică pe șoptite: Dragă Raluca, ție ți-am devenit cel mai apropiat om din familie. Nepotul meu-i moale ca o mămăligă sigur cedează apartamentul maică-sii sau surorii. Lasă-l pe el, tu și copiii tăi să stați aici, că v-ați tocit nervii cu mine. Să nu spuneți la nimeni, numa să n-ajungeți să mă blestemați că v-a trecut viața pe lângă voi cu mine în cârcă.
Nimeni nu știa nimic de testament. Când nea Gheorghe a început să aibă probleme, brusc, fiică-sa și nepoata au început să-i tot dea târcoale, pupați și rupeți de griji, dar bătrânul înțelept și-a dat seama că drăgălășenia e doar pentru moștenire.
După ce s-a dus nea Gheorghe pe lumea cealaltă, s-a rupt lanțul de iubire! Soacra și Felicia l-au luat la întors pe soțul meu să cedeze apartamentul, ca oricum Felicia se aciuase acolo. Bărbatul a zis bine, fără să știe vreo clipă de isprava testamentală.
A doua zi, și-a făcut bagajele și mi-a aruncat pe fugă: Am pe alta, am stat cu tine numa pentru bunicul! A plecat, iar eu am simțit că mi s-au ridicat zece ani de griji de pe umeri. Când s-au prins rudele de testament, s-au pus pe război, cu amenințări, procese și țipete.
Auzi, nevastă, nu pupi tu apartament! Cine știe cum l-ai momit tu pe bătrân, dar noi dovedim în instanță. Lasă-l pe băiat cu copiii lui, că și-a găsit una nouă și frumoasă!
Știți ce mi-am dat eu seama? Că pot să vă zic foarte lejer să mă lăsați-n pace, pe încercatelea, pentru mult timp. Așa că: ieșiți afară, dragilor, că nui loc de tămbălău aici!
Vorbele lor nu m-au atins nici cât o adiere de vânt. Acum m-am liniștit: am casă, am job, am copiii lângă mine, și cel mai important, sunt liberă! N-am nici o treabă cu neamul lor de scandal.
Tu ce-ai face în locul meu?
