Soarta se repetă
Seara s-a lăsat devreme peste Chișinău, deși ceasul abia arăta șase fără ceva. Cerul, deja cufundat în beznă, era străpuns de lumina galben-miere a felinarelor stradale. În apartamentul lui Andrei domnea căldura și tihna: veioza răspândea în sufragerie o lumină plăcută, mobilă părea să prindă alt contur, iar umbrele din colțuri ascundeau cine știe? viitoarele povești ale serii. Pe măsuța din fața canapelei, lângă o farfurioară cu biscuiți de casă, abureau două căni cu ceai, iar mirosul de mentă și miere le îmbia să uite că afară era o iarnă de basm, cu fulgi mari dansând leneși după geam. Pe pervaz se tot aduna un strat pufos, rivalizând în grosime cu plapuma părinților de la țară.
Andrei abia terminase de aranjat masa dinadins alesese cănile preferate, biscuiți proaspeți, și chiar aprinsese o lumânare parfumată, de parcă aștepta musafiri de vază, nu doar o seară liniștită în familie. Tocmai când se simțea mândru de atmosfera creată, soneria a rupt vraja.
Grăbit, și-a tras șosetele pe covorul moale și a deschis ușa. În prag, cu un aer de pui scăpat din gura lupului, stătea Anton obrazul roșu de frig, părul zburlit, iar gulerul paltonului încărcat cu zăpadă, de parcă jucase și el o repriză cu ninsoarea.
Am înghețat ca un câine la iarnă, mormăi Anton, pășind grăbit peste prag și scuturându-și paltonul, să nu-l confunde cineva cu un om de zăpadă scăpat pe scara blocului. În așa vreme, îți găsești sensul vieții sub o pătură, nu pe stradă.
Tocmai de asta suntem aici, răspunse Andrei cu o căldură ce i-ar fi dezghețat și pantofii, luându-i repede haina. Intră, că noi cu Otilia chiar voiam să bem un ceai fierbinte și, cred, nici ție nu-ți strică.
L-au condus pe Anton la masa din sufragerie, unde acesta s-a prăbușit în fotoliu ca un naufragiat pe o insulă de pluș. Și-a înfășurat mâinile în jurul cănii, oftând adânc de parcă în acel ceai se ascundea secretul bunăstării sufletești.
Deci, ce-i așa important de-ai venit tu pe la mine, vineri seara? Nu trebuia să fii cu soția și băiatul la mama-soacră la cină festivă? întrebă Andrei, cu o ironie blândă și ochii jucăuși peste cana de ceai. Gustă și el din licoare, mulțumit că a nimerit rețeta perfectă.
Aveam, dar n-am mai ajuns, se strâmbă Anton, bând iar.
Înțeles. Cum o duce Lenuța? Dar Pavel?
Anton se poticni un pic, ca și când ar fi căutat ceva printre cuvinte, apoi ridică din umeri, încercând o lejeritate pe care nici cana fierbinte nu i-o dăduse.
E… așa și-așa, ce să zic…, încerca să pară nepăsător. Dar vocea îi scăpă o undă care nu putea păcăli un prieten vechi ca Andrei.
Anton tot răsucea cana între degete. Ba o strângea, ba o învârtea, privind la modelul cu cosițe moldovenești pe margine, de parcă decorațiunile ascundeau răspunsuri la marile probleme ale vieții. Ochii îi săltau de la raftul cu cărți spre tabloul cu podul de la Ungheni, apoi spre vârful de pe masă.
Într-un final, după o inspirație atât de adâncă, de-ai fi zis că se pregătește de Mont Everest, rosti încet, dar limpede:
Am depus actele de divorț.
Andrei îngheță (singurul frig adevărat din seară). Cana îi tremură și, la suprafața ceaiului, apăru un mic tsunami. Privi dincolo de aburi, încercând să descifreze dacă nu cumva e vreo glumă proastă.
Pe bune? Cu Lenuța? îi scăpă un ton ceva mai ridicat decât intenționase.
Anton dădu din cap, fără să-l privească pe Andrei. Se uita pe geam, unde o lume întreagă părea să se năruiască încet sub valurile de alb.
Da, spuse după o pauză. Am întâlnit o fată… Maria. Cu ea mă simt de parcă trăiesc pentru prima dată. E… ca o lumină aprinsă pe timp de pană de curent, înțelegi?
Nu-i doar o pasiune scurtă? încercă Andrei, căutând să păstreze calmul, dar vocea îi lăsa loc iritării. Aveți copil! Pavel are doi ani! Cum crezi că-i va fi lui fără tată? Ți-amintești copilăria ta?
Anton ridică privirea cu o hotărâre nouă, semn că scenele astea îi erau familiare. Era clar că și-a făcut temele.
Sunt sigur, răspunse, fără să clipească. N-am de gând să trăiesc așa în continuare să mă trezesc zilnic cu senzația că joc într-un teatru amatoresc. Acum știu ce-mi doresc! Iar de Pavel nu scap nu-s ca tata.
Andrei rămase tăcut, cu mintea alunecând în trecut: doi adolescenți pe banca liceului Gh. Asachi, discutând despre tați absenți. Atunci, Anton spunea cu foc Eu nu o să dispar niciodată din viața copilului meu. Dacă mă însor, o să lupt pentru familie!
Acele cuvinte, uitate, reînviară, stricând liniștea serii. Privirea lui Andrei se opri pe bărbatul matur din față, și, abia șoptit, întrebă:
Ți-amintești ce ziceai în liceu, că nu vrei să faci greșelile tatălui tău?
Anton se încordă ca un arc. Mâinile lui, până atunci liniștite, se strânseră în pumni.
Normal că țin minte. Și?
Și azi faci fix același lucru, spuse Andrei, cu o liniște apăsătoare. Pleci, lăsându-i pe ai tăi în voia sorții.
Anton se ridică brusc, vizibil iritat, făcu doi pași și se întoarse gata să pună punctul pe i:
E altceva! Tata a fugit pur și simplu. N-a explicat nimic. Eu, în schimb… eu am vorbit cu Lenuța, am discutat. N-am plecat pe ascuns! Iar Pavel nu va fi niciodată lăsat de izbeliște! O să-l iau la mine în fiecare weekend! Nu sunt ca tata!
Andrei îl lăsă să-și verse of-ul. Plimbă degetele pe marginea mesei, concentrându-se, apoi ridică privirea.
Chiar crezi ce spui? Crezi că unui copil îi este mai ușor dacă îi explici de ce nu mai vii acasă? Oricât i-ai povesti, tot va simți că tata nu mai e la culcare, nu-l mai ia de mână la joacă… Crezi că onestitatea acoperă rana asta?
Anton rămase pe loc, ca și cum vorbele îl izbiră direct în stomac. Privirea îi căzu pe covor, analizând desenul cu frunze de vita-de-vie.
În gândul lui, cadrele copilăriei se derulau ca filmele vechi la proiectorul din sat: șapte ani, așteptându-și mama la poarta școlii, vântul îi intrase deja și pe sub suflet, frică să nu treacă neobservat. Treisprezece ani, geamurile clasei, colegii puși pe glume proaste Unde ți-e tata? Tot la farmacie a rămas?. Șaisprezece ani, chitara ieftină primită de la absentul în ziua când nu-l mai interesa nimic chitara a zburat pe colțul camerei, răsunând ca un final trist.
În schimb, viața lui Andrei era ca la manual: tată calm, rabdător, plimbări la pescuit, repara biciclete și răspundea la ședințele cu părinții printre discuții cu directorul. Anton îi invidia pe ascuns acea stabilitate.
Tu ai noroc că-l ai pe Tata-meu, model de urmat, îi zisese odată.
Andrei zâmbise simplu, montând motorul avionului: Tata mă iubește, atât.
Pe atunci nu înțelegea. Abia acum, matur, pricepea ce mult conta atât.
Cu amintirile astea, Anton se lăsă copleșit de valuri de emoții. Dar Andrei nu-l slăbea:
Nu pricepi, zise Anton, întocmai unui copil prins cu ocaua mică. Vocea îi era nesigură. Nu fug, nu abandonez doar caut să construiesc ceva nou.
Andrei îl privi, calm, analitic, ca la interogările filosofice din liceu:
Ți-ai dat silința să repare ce aveai? Sau ai tras tu linie când ți s-a părut mai simplu să iei de la capăt?
Anton se păli. Strânse pumnii, dar nu găsi răspuns în modelul covorului.
Am încercat ani de zile! Dar tot ne-am învârtit în același cerc. Orice am făcut, ajungeam iar la punctul zero.
Andrei avansă un pic cu vocea, stăruitor, dar blând:
Și ce ai încercat, concret? Când ai dus ultima dată flori soției tale? Nu la aniversare, ci așa, pur și simplu? Sau ai scos-o să mâncați ceva? Ai complimentat-o măcar pentru borșul reușit?
Ajunge! izbucni Anton, poate prea tare. Tu mereu ai avut familia perfectă, n-ai știut ce-i aia să crești singur! Ție-ți e ușor să comentezi!
Nu era furie, ci o supărare mocnită de ani de zile. Andrei nu se clinti, oftă adânc și își netezi fața, ca și cum ar fi șters amintirile.
Nu-i despre ideal, ci despre alegere. Că să nu repeți prostiile altora.
Anton se întoarse, simțind că explodează:
Ce legătură are?! Tu nu poți înțelege cum e să simți că nu contezi pentru părintele tău!
Andrei se ridică încet, statura lui liniștind spațiul.
Tocmai de asta îl obligi pe fiul tău să trăiască același film? Tu nu ești ca tata tău, dar faci identic.
Anton șovăi în prag, cu mâna pe clanță. Întoarse capul și în ochi nu-i mai era mânie, ci doar oboseală.
Tu oricum n-ai cum să pricepi…
Să înțeleg ce? Că-ți părăsești soția și copilul doar fiindcă ai ochit altă femeie? Nu, asta chiar că n-o pot pricepe.
Lasă-mă cu morala ta! azvârli Anton peste umăr, ieșind și trântind ușa atât de tare că până și cățeaua vecinului sigur a tresărit la etajul trei.
Ecoul acelei uși a plutit prin apartament, întrerupând starea de acasă. Andrei rămase în picioare, holbându-se la acel fotoliu acum gol, ca după plecarea cuiva drag mereu te aștepți că se va întoarce cerând iertare, dar… nu.
S-a prăbușit pe canapea și a trecut mâna peste față, încercând să-și pună ordine în gânduri, zadarnic însă: erau ca boabele de strugure pe poloboacele bunicului nu știai dacă te aduc zâmbet sau durere.
Curând, Otilia a apărut în casă, proaspăt ieșită din baie, halatul și prosopul pe umăr ca niște steaguri de pace. L-a privit cu grijă, preocupată de ce auzise.
Ce s-a întâmplat? Am auzit voci… ceva nu-i regulă? întrebă blând, lăsându-se ușor pe canapea lângă el.
Andrei oftă, străduindu-se să găsească explicația potrivită, fără prea multe detalii.
Anton… s-a despărțit de Lenuța. A găsit pe altcineva. Vrea divorț.
Otilia rămase blocată, cu palma dusă instinctiv la piept.
Dar are un copil mic! Și Lenuța… îi vedeam așa bine împreună la zile de naștere, sărbători… Păreau chiar fericiți.
Exact, schiță Andrei un zâmbet amar, plimbându-și mâna pe cotiera canapelei. Și acum repetă exact ce detesta la tatăl său, fără să-și dea seama! Parcă-i film reluat pe Moldova 1…
Otilia tăcu un pic, judecând cu răbdare. Știa că comentariile grăbite nu prind aici.
Poate doar s-a pierdut pe drum… uneori aiurea viața, și ai impresia că plecarea e singura soluție. Dar poate nu fuge de familie ci de el însuși.
Andrei negă din cap, cu mintea fugită departe.
Poți să fii confuz dar el nici măcar nu încearcă să clarifice. Face fix ce l-a obsedat toată tinerețea că nu va face niciodată. Nu m-am așteptat la așa ceva de la el. Nicicum.
Otilia îi puse mâna pe umăr, tăcut și cald, gest dăruit cu înțelegere, nu cu clișee.
Pe geam, zăpada continua să toarne lejer peste oraș, acoperind totul cu o tăcere blândă. Iar ceasul de pe perete ticăia încet, măsurând minutele de liniște.
************
După o săptămână, Andrei și Otilia se opriră în fața ușii Lenuței, într-o seară geroasă, cu vânt tăios. Otilia purta în brațe o cutie cu plăcintă caldă nu cine știe ce chestie sofisticată, dar destul să justifice un am trecut pe la tine, să nu te simți singură.
Andrei își potrivi geaca și, asigurându-se că-s prezenți cu gânduri bune, apăsă soneria. Lenuța deschise. Chipul ei exprima mirare se vedea că nu se aștepta la vizitatori.
Andrei? Otilia? Ce faceți voi… aici? ezită, dând să formuleze o explicație.
Am venit să vedem cum mai ești, răspunse Otilia, întinzând cutia cu plăcintă și vocea-i era moale, empatică. Putem intra puțin?
Lenuța ezită puțin, apoi le făcu loc.
Sigur, intrați.
Atmosfera din apartament era altfel; toată veselia de altădată, râsete de copil, zgomote de joacă, dispăruseră în acea liniște copleșitoare.
E la grădiniță, explică Lenuța când văzu ochii Otiliei căutând parcă un pitic pe sub masă. Azi vine teatrul la ei, așa că-l iau abia după-amiază.
Merseră în bucătărie. Lenuța porni ceainicul, scoase cești și se apucă de treburi, lăsând impresia că rutina e tot ce-i mai ține pe linia de plutire.
Luați loc, îi invită ea, semn că și un gest cotidian poate aduce alinare.
Otilia așeză plăcinta pe masă, dezlegă panglica și deschise cutia din care se ridica aroma copilăriei la bunici. Lenuța turna ceai, ținând aburii în dreptul palmelor, ca și cum ar fi avut nevoie să asculte liniștea.
Cum te descurci? încercă Andrei, alegând tonul bland de medic veterinar, nu de anchetator.
Lenuța oftă. Ochii îi fugară pe fața de masă, uitându-se parcă la viața aia pe care nu o mai recunoaște.
Cam greu… Dar ce să fac? Munca mă salvează. Fac să nu am timp de gânduri.
O clipă, ezită, apoi continuă:
Pavel… încă nu pricepe complet ce s-a întâmplat. Mai întreabă de tată-său din când în când. Îi spun că lucrează mult. Nu știu dacă mă crede, dar… măcar nu plânge.
Îi tremură vocea, dar încercă un zâmbet. Otilia îi strânse mâna: simplu, dar atât de necesar. Lenuța răspunse la strângere, lăsând-o să-și verse un pic din apăsarea acumulată.
Dacă ai nevoie de Pavel, de casă, sau de-un umăr pe care să plângi cheamă-ne. Serios, nu facem tărăboi, doar suntem aici, șopti Otilia, încât să se audă numai sufletul.
Lenuța ridică ochii umezi, se lăsă doborâtă de recunoștință și de durere. Lacrimile îi curseseră lin, ca și cum după atâta efort să pozeze în femeie puternică, în sfârșit putea răsufla.
Mulțumesc! Nu știu la cine aș fi putut apela… când ai nevoie, realizezi că prietenii se împuținează. Faci inventar și nu știi pe cine să suni.
Andrei se aplecă înainte, să fie la nivel cu ea:
Pentru tine, mereu suntem disponibili. Nici nu trebuie să întrebi.
Firește, cuvintele lui nu sunau nici pompos, nici lacrimogen, dar aveau o greutate reconfortantă. Lenuța lăsă lacrimile să-i curgă, eliberându-se, nu ca în melodrame, ci ca omul care, odată rămas fără sprijin, descoperă că, totuși, nu e singur.
Otilia îi strânse discret mâna, apoi atinse cutia cu plăcintă:
Hai, să bem un ceai. Plăcinta am cam ținut-o prea mult în cuptor, dar tot bună a ieșit.
Gluma, atmosfera lejeră, au ajutat-o pe Lenuța să-și revină. A tras aer în piept, a șters lacrimile și s-a forțat să zâmbească:
Bineînțeles… Ar fi păcat să se răcească ceaiul, iar plăcinta chiar e bună.
A luat o linguriță și, în acel gest mărunt, și-a regăsit un dram de speranță.
**************
Trei ani mai târziu, o zi însorită de primăvară transforma parcul Valea Morilor într-o tablă de șah cu părinți, copii și bunici. Pavel, la cei cinci ani ai lui, zbura pe iarba verde cu o minge roșie, făcând să sară în sus și umbre, și zâmbete. Râsetul îi răsuna printre copaci, făcând și maturii să uite necazurile. Otilia stătea pe o bancă, legănând ușor căruțul unde nou-venita lor fetiță dormea dusă cu un zâmbet pe la colțul gurii.
Andrei stătea lângă, cu ochii pe copil. Din privirea lui răzbătea o afecțiune profundă în trei ani băiatul i se lipise de suflet ca magneții pe frigider.
Cât a crescut ăsta mic, zise Otilia, pentru ai nu știu câta oară, cu mândrie molipsitoare. E ca argintul viu!
Da, murmura Andrei admirativ, privind cum Pavel făcea scheme cu mingea exact ca un mijlocaș de la Zimbru. Lenuța se descurcă minunat. Îi oferă tot sufletul.
Otilia deveni serioasă, aranjând plapuma peste fetiță:
Se descurcă, dar nu-i ușor. De câte ori Anton nu vine la ziua lui Pavel sau anulează în ultimă clipă? Ieri trebuia să-l ia la el la șase dimineața a trimis mesaj: Scuză, am treburi la birou.
Andrei încruntă sprâncenele. În acești ani, asistase la același film, cu pauze și reluări. Anton apărea cu cadouri scumpe, apoi venea cu scuze, dispărea săptămâni, apărea din nou brusc cu discuții de bărbați, doar că după zece minute deja căuta să plece.
Am încercat să discut, oftă Andrei, bătând ușor în spătarul băncii. I-am zis că Pavel are nevoie de stabilitate, nu să fie premiat cu mașinuțe, ci să simtă că tata nu lipsește. El, însă, răspunde mereu: Tu nu știi prin ce perioadă grea trec!
Perioada lui grea durează de trei ani, zise Otilia cu voce joasă. Iar Pavel începe să priceapă. Azi dimineață l-a întrebat pe Lenuța: Mami, tata nu mă mai iubește? Ce poți răspunde când te ustură sufletul?
Andrei strânse pumnii, dar se abținu.
Cred că Anton evită adevărul. Mereu spunea că, orice ar fi, nu va fi ca tatăl lui. Acum s-a transformat chiar în el.
S-a și găsit scuză, completă Otilia blând, cu o amărăciune ce nu rănea, ci vindeca. El se caută, își redescoperă viața, dar de fapt fuge de responsabilitate.
În acest timp, Pavel alerga la ei, cu ochii ca două mărgele și obrazul rumen:
Nene Andrei, uite ce pot să fac! exclamă, și fu din nou pe pajiște, înainte să apuce să le arate.
Otilia îl urmări cu o privire duioasă.
Bine totuși că te are pe tine. Măcar un adult e mereu acolo. Pentru Pavel, tu ești cel care nu lipsește, nu ratează aniversări, nu uită.
Andrei încuviință, hotărât să nu repete nicio poveste tristă din trecut, să nu lase niciun copil în bătaia sorții.
Soarele încălzise tot parcul, Pavel râdea, căruțul legăna vise, iar în sufletul lui Andrei creștea hotărârea de a oferi viitorul pe care nici el, nici Anton nu l-au avut vreodată un prezent simplu, dar sigur: îi va fi sprijin, orice ar fi. Căci copiii nu au nevoie de un trecut perfect al părinților, ci de un prezent în care să nu fie lăsați de izbeliște.
