Soț de weekend
Chifteaua stătea în mijlocul farfuriei, perfect rotundă, ca un ceas vechi de buzunar. Ilie o privea și simțea stomacul cum îi cântă un cântec vechi, oarecum nemuritor.
Steliana, pot să iau o felie de pâine cu brânză? Mi-e foame.
Ilie, cinăm în douăzeci de minute. Dacă mănânci acum, te ruinezi pe urmă. Sarmalele or să se răcească.
Mănânc repede, doar o mușcătură.
Nu mai poți aștepta douăzeci de minute? Mereu calculez totul la secundă. Cartofii sfârâie până la șapte și zece, sarmalele scot aburi la șapte și douăzeci. Dacă-ți strici stomacul, n-o să-ți mai stea nimic în inimă.
Ilie oftă, se așeză la masă cu spatele căzut. Steliana muta pe rafturile frigiderului borcane și pungi ca niște piese de puzzle. Laptele, pe raftul al doilea, dreapta. Cașcavalul, în cutia de jos. Iaurtul ordonat după date, cel mai vechi în față.
Măcar un ceai mi-aș putea turna?
Toarnă. Un cub de zahăr, nu mai mult.
Steliana, am cincizeci și șapte de ani, nu sunt copil.
Tatăl tău a avut diabet, bunicul la fel. Un cub, Ilie.
Ilie se-apropie de cană, dar Steliana apăru ca o umbră, turnă singură, măsură zahărul cu o precizie chirurgicală și-i întinse ceaiul.
Ia, bea-l cât e.
Se uită la cană, apoi la spatele ei, la frigiderul ce ofta în lumină. Înghiți fără chef ceaiul era apos, aproape fără gust. Nu zise nimic.
Afară era deja întuneric. Octombrie la Chișinău aducea noaptea devreme; în cartierul lor cu blocuri ca niște cutii de chibrituri, întunericul părea și mai dens. Felinarele se aprindeau sincron, mașinile stăteau cuminți la loc. Totul la fel, mereu.
El avea cincizeci și șapte. Ea, cincizeci și cinci. Trăiseră împreună treizeci de ani. Apartamentul: curat ca o sală de operație, liniștit ca o biserică.
***
Sâmbăta la ei începea mereu la opt fix. Nu că n-ar fi putut dormi mai mult, dar la opt începea lista. Steliana o scria vineri seara, caligrafic, într-un caiet cu pătrățele.
Opt zero-zero. Mic dejun.
Opt jumate făcut curat.
Zece fix la piață. Nicoalae Testemițanu, apoi la farmacie.
Doisprezece fix masa de prânz.
Una fix o oră de odihnă.
Două fix vizită la mătușa Tinca.
Cinci acasă.
Cinci jumate cina.
Șase jumate Televizor sau carte.
Zece seara somn.
Ilie știa lista pe de rost. Nu că ar fi citit-o, ci pentru că nu se schimbase niciodată. Doar magazinul și ora la rude se mai modificau din când în când.
Freca podeaua pe hol, trăgând cârpa de la ușă spre oglindă, și gândul îi fugea la zilele cu pește proaspăt de Prut. Demult; mai mult de opt ani trecuseră, de când ieșise cu Vasile Cotuna la Dubăsari. Prindeau pești mici, storceau zeamă pe mal, fierbeau ciorbă în ceaun de tablă. Vasile spunea mereu bancuri, râdeau până speriau rațele.
Venea acasă noaptea:
Știi cât e ora, Ilie?
Știu, Steliana. Ne-am oprit la vorbe.
La vorbe. Te-am sunat de opt ori. Am ținut masa până târziu. De-acu nu mai are gust.
Iartă-mă.
Știi cât m-am chinuit să nu adormi?
Iartă-mă, Steliana.
N-a mai ieșit la pește. Nu pentru că ea interzisese. Așa s-au adunat: ba probleme, ba ceva de rezolvat, ba neamuri. Apoi s-a obișnuit să nu mai propună nimic. Mai simplu.
Ilie, stoarce bine cârpa aia, să nu lași urme pe jos.
Făcu fix cum îi spunea, deși nu vedea niciun strop de diferență. Podeaua strălucea. Steliana era mândră de ordinea ei: La mine se poate mânca și de pe jos, spunea la telefon prietenelor. Ilie auzea și își spunea că, oricât de curat ar fi, tot nu i-ar trece prin cap să mănânce de pe jos.
Piața la linie. Prânzul la linie. Mătușa Tinca i-a omenit cu plăcinte de cartofi, ușor arse. Steliana, cu delicatețe, i-a spus apăsat: Tinca, cred că ți se încinsă rău cuptorul. Ilie a mâncat trei plăcinte și s-a gândit că așa, puțin arse, erau și mai bune.
Au revenit acasă cu zece minute mai devreme.
Steliana a lăsat pungile, a pus ceainicul la fiert și a scos prăjitura cu brânză, tăiată geometric în șase felii egale.
Ilie s-a așezat la masă, și, privindu-l pe prăjitură, a simțit un început de panică. Nu prăjitura era de vină. Totul faptul că știa ce va face mâine, și poimâine, și peste o săptămână, și peste un an.
A terminat de mâncat, a băut tot și s-a dus la televizor.
***
Aspiratorul s-a stricat într-o miercuri. Din senin. Ilie l-a desfăcut pe masa din bucătărie, vedea clar: filtrul era colmatat, peria ruptă. Fleacuri. Douăzeci de ani la Uzina de Instrumente din Bălți ca inginer asta era joacă pentru el.
Steliana s-a ivit în ușă:
Ce faci acolo?
Repar. Uite, filtrul s-a umplut, peria ruptă.
Ilie, cheamă meșter. Nu te baga.
Steliana, mă descurc. E simplu.
Ai mai reparat tu și fierul de călcat simplu. Prima dată nu s-a mai aprins deloc, a doua oară a încălzit doar un colț.
Alt caz. Aici știu sigur ce și cum.
Ilie!
Steliana, sunt inginer.
Ești inginer pe fabrică, nu la electrocasnice! Nu vreau să plătim apoi dublu.
Ceva s-a mișcat în el. Surd, ca o piatră, părăsind încet matca. S-a uitat la piesele pe masă, la mâini, la fața ei liniștită.
O repar, Steliana.
Ilie…
O repar!
Ea l-a privit surprinsă, apoi iritată, și a ieșit.
Ilie a băut cafeaua, a pus tot la loc. Aspiratorul mergea mai bine ca înainte, îi plăcea cum gâfâia motorul curat. Steliana l-a privit zâmbind puțin, dând din cap, și a plecat.
A înțeles c-ar fi vrut măcar un simplu: Bravo!
***
O foaie cu anunțuri lângă stația de troleibuz: Repar aparate vechi, televizoare, șevalete și altele. Detalii la adresa. Vechiul său pick-up Cosmos, cumpărat înainte de căsătorie cu banii tatălui, stătea mort lângă ușă de trei ani. Steliana îi spunea de mult să-l arunce. Niciodată nu s-a îndurat.
A sunat la anunț. Nimic. A mers la adresă. O străduță la Ciocana, casă veche, cu tencuială de pe vremuri, ușă grea de lemn.
A urcat la etajul trei. A sunat. Pași, zgomot, ușa s-a deschis.
O femeie cam de-o seamă cu el, cu șorț larg pătat de vopsea albastră și galbenă. Părul prins la întâmplare, o pată de acril pe obraz.
Buna ziua. Pentru anunț?
Da am ceva de reparat
Intrați, intrați. Sunt Valeria. Feriți șevaletul din hol, să nu vă împiedicați.
Înăuntru, totul era ca-ntr-un vis: panze peste tot, unele goale, unele cu desene începute. Un motan roșcat trona pe canapea, privindu-l cu dispreț domnesc.
Mirosea a ulei de in, vopsele, cafea și ceva nedefinit: viață, poate.
Nu vă uitați la dezordinea mea, râse Valeria. Pictez, nu apuc să fac curat.
Nu contează, îi răspunse Ilie și se miră cât de sincer îi sună.
Ce e de reparat?
Pick-up-ul Cosmos. Nu mai învârte tărgăța. Motorul cred că-i dus.
Știu tipul. Baterii schimbate la telecomandă? Mai face din contact.
Am verificat. Nu e asta.
Valeria a dat din cap.
L-ați adus?
Am venit întâi la ochi.
Of, telefonul îl pierd săptămânal. Adu-l, vedem. Până una-alta, n-ai chef să mă ajuți la șevalet? Îți repar gratis, jur!
***
Șevaletul stătea la fereastră, piciorul strâmb, balamaua ruptă. Valeria arăta spre un șurub plictisit de soartă.
Ilie l-a văzut, a cerut șurubelniță. Valeria s-a dus cu un pumn întreg, fără să știe care-i bună. Ilie a prins, a fixat, a înfășurat bandă. Provizoriu, dar vă trebuie șurub M6 din piață, cu piuliță, i-a zis.
M6, făcu Valeria, să nu uit pot să notez?
A luat pensula, a tras cărbune pe ziarul din podea: M6 piuliță!
Ilie a râs brusc, fără să știe de ce.
O să uiți ziarul.
Îl lipesc de frigider, nene! Hai, bem un ceai? Am și plăcinte cu varză de ieri.
Voia să spună că nu poate. Că-l așteaptă acasă.
Cu drag, răspunse el.
***
Bucătăria Valeriei era mică, fereastra dădea spre un măr bătrân, ghivece în toate direcțiile. Plăcintele, fără șervete, așezate una peste alta, gri-albe de făină, miroseau ca la mama-acasă.
Ilie mușcă: plăcinta tare la coajă, moale la mijloc. Varză cu ou și ceapă, ca la mama.
Bun, zise el.
Serios? Fata m-a învățat, înainte să plece la București, la Arte. Are douăzeci și doi, deja adultă, nu ca mine.
De când stai aici?
Douăzeci și cinci de ani. Cu soțul, până am divorțat anul trecut acum cu Motanul, Arsenie.
Motanul, la auzul numelui, mișcă din mustăți, lenevos.
Ai suferit?
După divorț? La început, sigur. Dar e ca-n pantofii strâmți: la un moment dat, scoți pantoful și realizezi că de ani buni te doare, dar te-ai obișnuit.
Iliana privea în grădină: frunzele mărului, rărețe, galben-aurii, unele rezistând încă.
Inginer?
Da, la Uzina din Bălți.
Interesant?
E serviciu. Dar îmi plăcea mecanica, reparam orice. Și mai ales pescuitul.
Povestește-mi.
Ilie se mira: de obicei, când zicea de pește, ceilalți schimba subiectul. Steliana spunea: Ce să povestești? Stai și aștepți. Dar Valeria îl privea cu ochi sinceri, aproape copii.
În tinerețe mă lua tata la Prut. Plecam pe beznă, pe drum răsărea ziua. Țin minte mirosul apei de dimineață, tăcerea, stuful foșnind, peștele sărind printre plopi.
Valeria ascultă, sprijinindu-și obrazul în palmă.
Cu un prieten, am prins odată un lin cât o sticlă, n-am știut ce-i, am crezut că-i scândură.
Povestind, timpul s-a dilatat. Două ore și jumătate trecuseră când a privit ceasul. Era aproape nouă seara.
Doamne, se ridică el, trebuie să plec.
Pleacă, firește. Mulțumesc de șevalet. Și de povești.
În drum spre troleu, Ilie s-a întrebat: cine l-a mai ascultat așa vreodată? Doar ascultat.
***
Când a intrat acasă, Steliana stătea la bucătărie, cina rece, acoperită cu o altă farfurie. Fața ei ansamblu de linii gata să explodeze într-o discuție iarnă.
Unde-ai fost?
La adresa anunțului, pentru pick-up. O pictoriță, i-am ajutat cu șevaletul. Am întârziat.
N-ai anunțat.
Nu știam că țin așa mult.
Te-am așteptat la șapte. Am făcut chiftele. S-au răcit, am încălzit de două ori.
Ilie o privi, apoi masa.
Iartă chiftelele.
Nu-i vorba de chiftele! E vorba de respect. Puteai suna. E elementar.
Știu.
Nu te gândești la noi. Și marți ai cumpărat smântână grasă, ți-am scris cu 5%!
Ilie își puse haina pe cuier, mâinile tăcute, în el o aripă strânsă, ca un arc.
Am mâncat la ea. Plăcinte.
Plăcinte, accentuă ea.
Da.
Ilie, te duci pentru pick-up sovietic și vii noaptea mâncat plăcinte. Îți dai seama?
Am ajutat cu un șevalet, am băut ceai. Ea e singură, pictoriță.
Cine e?
Valeria, cincizeci și patru de ani, predă la Casa Creației. Divorțată.
I-ai aflat biografia.
Ne-am conversat, Steliana. Atât.
Steliana a pus chiftelele la frigider, mișcări exacte.
Îți încălzești singur, dacă vrei. Mă culc.
Ea a dispărut. Ilie a rămas în liniște. Afară ploua. Ploua fără program.
***
Au urmat vizite. A dus pick-up-ul, Valeria l-a reparat. Au băut iar ceai. De data asta, a adus el o prăjitură cu vișine, de la brutăria după colț.
Altădată s-a trezit că bate la ușă doar să vadă dacă a luat piuliță M6. Luase M4 din greșeală. Au râs, au montat ce trebuia.
N-a mai povestit acasă despre drumurile astea. Mă duc la atelier, punct.
O dată s-a întors târziu. Priveau imagini cu picturi de Tonitza. Valeria îi vorbea de lumina pictorului. Timpul dispărea. Ilie asculta vrăjit, nu-și dăduse seama că-l interesa așa ceva.
Steliana îl aștepta.
Chiftele…
Steliana, ascultă-mă.
Privirea ei: era altceva. Nu supărare, ci teamă. Omenească, vie.
Ilie, ce se întâmplă?
Nimic… vorbesc cu cineva, o ajut. Îmi place.
Înțelegi ce spui?
Da. Și nu nu se întâmplă nimic din ce crezi. Doar vorbim.
Doar vorbiți…
Da.
Ilie, suntem treizeci de ani împreună. Am ținut casa, ai mâncare, pastile, bani. Sunt contabilă șefă, mă ocup de noi.
Știu, Steliana.
De ce fugi la altă femeie în loc să fii acasă?
N-a găsit răspuns. Sau l-a găsit, dar nu putea să-l spună fără să doară.
***
A plecat vineri seara: două cămăși, aparatul de ras, o carte. Steliana îl privea din ușă.
Unde te duci?
Să fiu singur. Să mă gândesc.
Ilie, e prostie.
Poate. Dar plec.
La ea mergi.
Mă duc să gândesc.
Ilie!
A închis geanta. S-a uitat la ea, in halatul ordonat, curelușa dreaptă, spatele drept. Fața ei: dezorientare, fără răceală, fără ură. Ca o sculă stricată brusc.
O să sun.
Și a ieșit.
***
Valeria n-a pus întrebări. Când a întrebat dacă poate rămâne la ea câteva zile, a zis: Bineînțeles, patul e liber.
A dormit pe canapea, între pânze. Motanul, noaptea, se culca la picioare. Dimineața, Valeria făcea cafea la ibric, cu cardamom, și priveau norii de la fereastră. Nu vorbeau important: despre vreme, despre o floare rosă de motan sau despre ce se întâmplă la radio.
Steliana suna. La început la o oră, apoi rar. Ilie răspundea când și când. Vocea ei era calmă, calculată:
Ilie, ai luat pastila pentru tensiune? E în buzunar?
Da, Steliana.
Ți-ai luat geaca groasă? Temperaturile scad.
Am luat.
Sâmbătă ai la medic la 16:00, să nu uiți. Am făcut programare din ianuarie.
Bine.
Ilie, nu poți să te întorci acasă? Ce îți lipsește?
Era tăcere.
Sun, Steliana.
A venit mesaj de la Viorica, prietenă: Ilie, ai înnebunit? Steluța e socată. Apoi l-a sunat șeful: Ilie, ce e cu tine? Steliana zice că ai dispărut!. Apoi un mesaj de la verișorul Victor, cu care vorbea doar de Crăciun.
Se gândea: Steliana știa să mobilizeze întregul sat dacă era nevoie. Ca mereu. Știa să pună lumea la drum. Numai că de data asta, el era ținta.
Cum te simți? îl întrebă Valeria.
Straniu, zise sincer. Puțin frică. Neobișnuit.
Și?
Dimineața, n-am știut cu ce să mă îmbrac. Am ales o cămașă albastră, nu albă, nu gri. Mi-am dat seama că nu mi-am ales singur haine de douăzeci de ani.
Ea le pregătea?
Seara. Spunea că altfel nu ies calați. M-am obișnuit.
Valeria tăcea.
Mă iubește, spuse. Așa știe ea.
Cred asta.
Dar cu ea m-am pierdut. Undeva, nu mai știu când, m-am topit. M-am făcut piesă din programul ei.
***
Steliana a venit duminică. A găsit adresa din lista de apeluri asta era ceva tipic pentru ea. Ilie a deschis. Secunde bune nu s-au mișcat.
Pot intra? îl întrebă ea.
Ilie făcu loc.
Steliana privi holul. Pe jos, ghetele Valeriei, una căzută. Pe cuier, un fular multicolor, lângă o haină veche cu vopsea. Din cameră se zăreau margini de pânze.
Valeria apăru din bucătărie. Priveau una la alta.
Bună ziua, zise Steliana.
Bună ziua, făcu Valeria, încet.
Steliana spre Ilie:
Ești ok?
Sunt.
Ieii pastilele?
Steliana…
Întreb.
În ușa de la bucătărie, Ilie tocmai tăiase o salată, castraveți tăiați strâmb, în toate direcțiile. Steliana și-a mușcat limba: castraveții se taie drept.
Steliana, n-a trebuit să vii.
Ilie, ți-am dat întreaga viață, vocea-i tremura. Treizeci de ani am avut grijă de tine, chiar o ai pricepute?
Da.
Atunci de ce?
Valeria zise calm:
Steliana, pot să spun ceva? Nu ca rivală, ca un om din afara voastră.
Spuneți, fara să se uite.
Grija e să fie altuia bine, nu să-l sufoci cu binele. Dacă cineva lângă tine abia mai respiră, nu mai e grijă. N-ați lăsat loc să respire, Steliana.
Steliana tăcu mult.
Nu știți viața noastră, zise doar.
Nu, spuse Valeria.
Ilie a luat mâna Stelianei. Ea n-a tras-o imediat.
Steliana, divorțez. Am decis. Nu e că nu te iubesc; doar că nu mai pot.
Steliana se uită la mâini unite, apoi le desfăcu; întoarse spatele, apucă geanta de pe hol. Spatele drept, mersul egal.
Nu uita pastilele: în sertarul dreapta sus, cutia albastră.
Ușa s-a închis.
***
Divorțul a durat jumătate de an. Casa a rămas ei n-a obiectat. El s-a mutat cu chirie, pe altă stradă, aproape de atelier. Ireal. Dar așa s-a întâmplat.
La început făcea lucruri ciudate: cumpăra ce voia din magazin, nu ce era pe listă. Lua pâine nepotrivită, pentru că i-a plăcut mirosul. Mânca în picioare, din cutie. Se culca la unu noaptea odată, pentru un film vechi. Parcă era un copil care tocmai a descoperit dulapul cu prăjituri.
Cu Valeria nu s-au grăbit. Se plăceau, dar totul a început încet, ca o probă de culoare pe pânză albă.
Primăvara au ieșit la pește.
Ilie a închiriat undițe. Au pornit cu Dacia roșie a Valeriei, gâfâind ca o bătrână pe dealuri, până la un lac lângă Mereni. Valeria nu pescuise niciodată, i-a spus onest.
S-au așezat pe mal. Dimineața friguroasă, iarba udă. Ilie și-a amintit că a uitat termosul de cafea. A căutat în rucsac.
L-am lăsat acasă. De.
Oricum, uite ce ceață pe apă, Valeria.
A privit: ceața era albă ca laptele, culcată pe luciul apei, ca o respirație.
Minunat, a șoptit.
A prins un biban, mic, dar iute. Valeria a râs, a chiuit: Dă-i drumul, e încă pui!
L-a eliberat.
S-au întors fără pește, plini de noroi, că Ilie a alunecat și a tras-o și pe ea, și au râs atât de tare încât rațele au zburat toate.
Geaca lui distrusă.
N-are nimic, a zis Valeria, ce dimineață, însă!
Ilie a privit la mâneca ei murdară, la părul zburător și a simțit: asta e viața adevărată. Viața fără program, fără tabele. Noroi pe geacă și ceață roz.
***
S-au căsătorit toamna, după un an și jumătate. Alături: câțiva prieteni, Vasile de la fabrică, Irina, prietena pictoriței, și motanul Arsenie, făcând pe indiferentul.
Viața cu Valeria era vie, chiar haotică. Ea, în stare să cheltuiască tot salariul pe vopsele, uitând să ia pâine. El să-și împrăștie sculele peste tot, doar până mai târziu. Ea rătăcea cheile cam la două zile. El uita robinetul deschis.
Se certau. Uneori rău, bani, pensule uscate în exces, șurubelnița găsită în frigider. El, evident, nu reușea să-și amintească cum a pus-o acolo.
Dar când se certau, nu făceau liste cu greșeli. Nu marcau punctajul. Cineva punea primul ceainicul pe foc. Însemna că s-a trecut peste, iar celălalt venea la cafea.
***
Steliana a aflat de nuntă de la Viorica. O vreme, după despărțire, a trăit pe pilot automat: curat, cină la timp, muncă la contabilitate.
Dar seara era prea liniște. Prea spațiu. Fierbea două ceaiuri din obișnuință, apoi muta una dintre cești. Devenea brusc dureros.
La serviciu, șefa, o femeie cinstită, a oprit-o odată:
Steliana, ce ai?
Nimic.
Ești absentă. Ceva familie?
Soțul a plecat.
Mi-am dat seama, nu ziceam la întâmplare. Și eu am trecut. Sfat de om: nu începe curățenia cu apartamentul. Începe cu sufletul. Vorbește cu cineva, specialist, nu cu prietene.
N-a răspuns, dar a ținut minte.
***
Psihologul l-a găsit online: o doamnă de vreo patruzeci și cinci, cabinet la Botanica. Primele ședințe, Steliana aproape că nu vorbea, răspundea monosilabic. La a patra, psiholoaga a întrebat:
Când v-a fost cel mai frică? Nu pentru Ilie. Pentru dvs.
Mult timp s-a gândit.
Când și-a făcut valiza. Când am văzut că nu pot controla nimic.
De ce era controlul atât de vital?
S-a uitat afară: nămeți mici și umezi cădeau pe trotuar.
Pentru că altfel totul se destramă. Mama mi-a spus mereu: Steluța, să ții totul sub control, altfel bărbații pleacă. Și tatăl meu tot a plecat. Dar ea tot așa a trăit.
Tăcerea era moale, nu apăsătoare.
Deci toată viața ați simțit că dacă nu țineți, pierdeți?
Da.
Și ce-ați descoperit?
Că dacă ții prea tare, tot pierzi.
A spus-o greu, dar după, i s-a părut un pic mai ușor.
***
La Casa Creației a mers la îndemnul Vioricăi: E expoziție de acuarelă, vei merge, sigur. Era duminică, apartamentul o strivea de tăcere.
Vernisajul era delicat, transparent ca lumina filtrată. Se oprise în fața unui tablou cu un râu, când s-a apropiat un bărbat, puțin mai în vârstă, cu față calmă și ochi visezi.
Uite aici, zise, mai mult pentru sine, autorul a lăsat colțul neacoperit. E hârtie goală. Dă toată lumina pânzei.
N-am observat, răspunse Steliana.
Mulți nu observă. Sunt Andrei.
Steliana.
El, năuc, la plecare și-a prins geaca în clanță și s-a străduit zadarnic să închidă fermoarul.
Lăsați, a zis Steliana fără să-și dea seama.
Cu grijă, a desțelenit dinții, a tras de fermoar: a mers. I-a zâmbit, fără să știe de ce.
Mulțumesc, părea sincer impresionat, mă chinui cu ea de-o lună.
Vă trebuie una nouă.
Tot amân. Urăsc magazinele.
Au zăbovit la ușă. El preda chitară la Casa Creației, venea la expoziții tot timpul.
M-aș bucura să veniți și duminica viitoare, a zis.
N-a promis. Dar a venit.
***
Cu Andrei era altceva. Văduv de trei ani, trăia singur, bea ceai, cânta la chitară seara, uita ce zi e. Te putea ține într-o discuție despre, să spunem, de ce a crescut astfel teiul într-o curte veche.
La început, Steliana a vrut să-l organizeze. I-a sugerat să ia agendă, i-a zis despre borcanele de pe raft, la un moment dat a încercat chiar să aranjeze conservele.
El i-a luat mâna, blând:
Steliana, mie-mi place așa cum e. Chiar.
A privit la raft, apoi la mâna lui. Nu era iritat, nu explica cu supărare, ca Ilie spre final. Doar îi ținea mâna.
Scuză, a zis ea. Prost obicei.
Nu e prost. Doar că aici e… bucătăria mea.
Bucătăria ta, a repetat.
A lăsat conservele pe loc.
A fost mic, dar memorabil. Apoi, de fiecare dată când mâinile i se ridicau să corecteze, și le ținea în poală.
Psiholoaga a zis odată:
Steliana, nu puteți controla alt om. Doar pe dvs. Și asta e chiar mai interesant.
A reflectat mult la asta.
A început să coacă. Toată viața gătea cu rețete exacte; Viorica i-a dat un cozonac cu mere cu indicația: cui îi place, să pună scorțișoară după gust. După gust. Și-a imaginat mult cum e după gust, în lipsa gramajului scris.
A pus scorțișoară. Poate prea mult. Cozonacul a ieșit ușor amar, dar atât de aromat că l-a mâncat pe jumătate cald, lângă aragaz.
Te-ai apucat de copt? mirată Viorica.
Încep, a răspuns Steliana. Nu ies mereu. Dar e amuzant.
Viorica a privit-o:
Steliana, parcă nu mai ești aceeași.
Poate că nu.
În drum spre casă, a observat că zâmbește singură prin frunze galbene, fără vreun motiv.
***
S-au întâlnit după doi ani, întâmplător, în Parcul Valea Morilor. Ilie cu Valeria, mergeau spre lac. Steliana era pe o bancă, cu o carte, așteptându-l pe Andrei.
Ea l-a văzut prima. Ilie purta o cămașă albastră, Valeria, un palton cu cordon, râdea la ceva spus de el.
Steliana a închis cartea.
Ilie a observat-o. S-a oprit. S-au privit. A venit către ea.
Steliana. Bună.
Bună, Ilie.
Valeria a pășit discret într-o parte. Steliana a notat gestul.
Arăți bine, a spus el. Și era sincer. Ea chiar arăta mai blândă.
Și tu.
Silence. Octombrie liniștit, frunze peste alei.
Cum ești? întreabă ea.
Bine. Noi, cu Valeria, luna viitoare mergem cu mașina la drum lung. Nu știm pe unde. Ori spre Orhei, ori spre Nistru. Unde văd ochii.
Chiar nu știți unde?
Asta-i ideea, și a zâmbit.
Ea s-a uitat la Valeria, care examina un mesteacăn.
Și tu?
Bine. Coaceam plăcinte. Am pus prea multă sodă data trecută, s-a umflat și s-a crăpat. Dar am mâncat tot.
E bine.
Cu Andrei, un prieten. Predă, e visător. Ezită. Învăț să nu corectez totul.
Ilie a privit-o atent.
Greu.
Greu. Dar… interesant.
De la toneta cu cafea, Andrei apare cu două pahare și o punguță.
Steliana! Erau și cornuri cu mac și cu scorțișoară, am luat la ambele!
Ea a râs, subțire și liber.
Ilie a privit-o:
Tu chiar râzi.
Da, s-a mirat și ea.
Valeria s-a apropiat.
Noi plecăm, zise ea, nu vreau să deranjez.
Totul bine, spuse Steliana. Și chiar era.
S-au salutat. Nimic ascuns, nimic amar. Ilie a înclinat ușor capul, ea a schițat un zâmbet. Valeria a făcut un gest cu mâna, cald.
Steliana i-a privit cum dispar pe alee. El a spus ceva, Valeria a râs, l-a luat de braț.
Andrei i-a întins ambele cornuri.
Ia, alege tu.
Ea l-a luat pe cel cu scorțișoară. A mușcat, fără să grăbească. Era cald, sfărâmicios.
Parcul freamăta de frunze. Copii alergau undeva departe. Norii se rostogoleau leneși pe bolta cerului.
Steliana a stat pe bancă, mestecând cornul și gândindu-se: n-aș fi știut cum e să iubești fără să controlezi, dacă n-ar fi plecat atunci.
Andrei s-a așezat lângă ea, a scotocit în pungă, a găsit unul cu mac, deși nu-i plăcea.
Vrei? întreabă.
Ea l-a luat.
Vreau.
