Nadia tăcea. Dar mama lui Petru a spus tot:
— Nu-i așa? Ești femeie frumoasă, pricepută, gospodinești bine! Din casă ține cu paștele și sarmalele le faci de-așa! Noroc cu Petrița mea, că s-a căsătorit cu o doamnă ca lumea! — clătină Marina zâmbind, în timp ce mânca un mămăligă cu smântână. — În vechime, bărbatul meu, la care domnul ierte, spunea că femeia trebuie să aibă știință de灶. Iar frumusețea e ca parul: vine și pleacă!
Nadia zâmbi și se ridică ca să mai aducă sarmale de la bucătărie. Era obișnuită cu complimentele mătușii, care veneau mereu urmate de ceva mai urât.
— Petru e mulțumit de ce a găsit! Eu mă temeam de tinerele de azi, care doar la pub vorbesc și nu știu ce-i o scăriță de coșuleț! — explică Marina fără să observe că fiul își face ochii mici de la vorbele ei. — Al nostru era mai învățat: femeile aveau grijă de casă și de copii, nu ca de azi…
Petru îi aruncă o privire disperate și-o aținti pe soție, care tocmai revenise cu sarmale.
— Mă, încercă și un amestec cu nuci, e pe placul tău! — propuse Nadia liniștită, ca și cum s-ar fi uit atent la geometria sarmalelor.
— Fatișor zici, și să știi că totul va merge! — îi zâmâni Marina cu gravitate. — Când l-am așteptat pe Petriță, aveam doar 22 de ani și nici un milimetru de leu în camera mea. Acum, femeile vroiau cariere și apoi plângeau că le vine căldura!
Nadia tăcu, îndemânând șoldurile mai tare, din toate secretele pe care le ținea înăuntru. Avea 32 de ani și vorbele despre copii o băteau precum toate cele trei tentative de îngăduire artificială, care nu dăduseră fricțiune. Se luptau cu Marina, care de fiecare dată prăfuia întrevederea cu voința de a-l apăra pe Petru.
— Mamă, hai să vorbim de altceva, — o apucă Petru de mână pe Nadia. — Cum te-adapți la noua ta clădire de la strada Ciocârlia? Se cam face balet acolo, sau totul e cum vrei?
— Cum să scape! Muncitorii au găurit un perete și au uitat un mortar la culme! — se plictisi Marina. — Cine să știe că o femeie în bătrânețe să se urce pe scăriță și să vopsească singură pereții? Doar Ana, vecina noastră, mă ajută de când a văzut că mă supăr…
— Nu te duci acasă dimineața la baie? — o întrebă Petru, ca și cum ar fi amendat-o.
— Da’ cum să te duc! Când te ocupi de treburile tale și ai un pitic în spate care te cheamă de două ori pe oră. Tu știi ce e să te trezești la 5 dimineața și să te clatini pe scăriță?
— Așa mai vin, — răspunse Petru cu sarcasm.
— Bine, dar ascultă, Nadice, — își aminti Marina de o dată de trecut. — Nu te mai uita la glasă ca la roșii, ce? Știi că Sorina, fiica Verinei mele, are deja pe al doilea? Îl vrea deja al treilea, și spune că-i învățătoare de copii. Femeia aia are unicul secret: știe să se îngrijească de casă!
— Și bine, — răspunse Petru indiferent. — A plecat acasă pe dinafară. Nadia a făcut pateu de legume ca să-l mulțumești…
— O, leu de argintul! — exclamă Marina, apucând dulceul cu răzleț. — Spune-mi, Nadice, ce-i cu întârzierea cu copii? Știam că ești mai mare ca Petrița, dar gândeam că…
— Cu patru ani, mamă! — o întrerupse Petru. — Nu-i diferență.
— Dar știi ce, nu-i așa! — țușea Marina. — Pentru mine e carne! Doar vreți să fiți fericit, ca Petru să știe că mătușa-i de partea lui. Dar ăsta, să știe, copiii tarziu adesea au probleme…
Nadia se ridică măcar de la masă.
— Cred că trebuie să discut cu cineva urgent, — șopti și plecă.
Petru o privi plecând și se întoarse către mamă:
— De ce o faci astfel, de ce?
— Ce-o fi facut? — se minți Marina.
— Iei mereu pe sub pereți despre copii. Știe că am nevoie de suport.
— O duc doar de bine, — bătu-o cu mână plină. — Poți fi, de exemplu, în dreptul unei vrăjitoare din Ținutul Căscioarelor, care lucrează cu mirodenii exotice…
— Mamă, știi că suntem la clinica cea binevestită din Bălți. Dar repedea tale cu comparațiile nu ajută.
— Că doar vreau să am un strănepoț, — se înjosi Marina, deși ochii o trădau.
— Ai 58 de ani.
— Familia mea e cam bătrână, — plânse ea dramatic. — Bunicul mori la 63, iar tatăl tău de durere la 65! E blestem vechi…
Petru se doborî cu amândouă mâinile în cap. Discuția ăsta se repeta luna următoare, și de fiecare dată pleca cu același dăruire: mama se supăra, Nadia clătina ca un copac de brad, iar el stătea în mijlocul vocii lor.
Nadia reveni cu toți ochii șmecheri ca un actor de circ.
— Mătușa, vrei cu cafea? — se arătă, ca și cum n-ar fi fost niciun lucru.
— Nu, așa. Aștept cu tărie la ceaiul de săpun care se face cu dimineața, — bătu Marina cu răsadul, în timp ce Nadia rămâne țintuită de zid.
Petrecerea continuară cu subiectele pe care Marina le știa bine: muncă, departamentul de studii, studenții care adoră s-o viziteze. Petru se străduia să râse la glume, dar știa că Nadia și-a pus masca de nefericită.
Când s-a dus Marina, Nadia se simți ca un carucaș gol de colonelii de cafea. Deși era disperată, o zări telefonul, iar un soner dealtăi șterbe pe ecran: e de la mătușă.
— E tare, — zise Nadia nehotărât. — Ai ceva uitat?
— Nu, draga mea, — răspunse vocea mai molcom, aproape de ploaie. — Petrița a plecat după microbuz, și mi-am zis că ar trebui să vorbim, doar noi două.
— Despre ce? — întrebă Nadia cu teamă.
— Despre copii. Știu că vă fosti, știu că-i greu.
Nadia simți maimuța care-i bloca gâtul.
— Marina…
— Hai că las să-mi spun, — o întrerupse văduva. — În vremea când am avut eu copil, am avut tot trei avorturi. Voiam o fetiță, dar… nu se aprinde.
Nadia rămase cu mămăligă în mână.
— Nu știam, — murmură.
— Petru nu știe, — spuse Marina cu durere. — N-am spus nimănui. Era stângăcie, în vremea aceea se credea că dacă femeia nu e la moment, nu are ce-i spus…
— Câteodată se zice și azi, — se râse Nadia cu amărăciune.
— Iar eu am crezut, — admisă Marina. — Când am ajuns pentru prânz, te-am văzut cum privește copiii de la parcul de pe strada Republicii și mi-am zis… hai că știe și ea ceva.
— De ce o zici mereu? — întrebă Nadia cu lacrimi în vârful ochilor. — E… e trist.
— Ierta-mă, că am fost proastă, — suspină Marina. — Când Petru mi-a povestit tot despre încercările voastre, m-a lovit cumva.
Nadia simți că se prăbușește, dar nu știu cum să răspundă. Marina devenise una din fantomele din viața ei, dar deodată era vie.
— Dar știi ce, — se opri Marina. — Și ți-ai dat că sunt “mama zâna” cu tot ce-mi pune mâna pe culori. Nu de pomană, dar zici că Petru e sănătos și poate copii? N-a fost doar noroc.
Nadia tăcu, așa cum făcea deseori când părea că totul e liniștire. Dar acum, glasul mătușii o învălcea într-o șoapte de șaptezeci de zile de zăpada.
— Și eu… mă lupt, — se spuse Marina. — Să știi, că Petriță are o cameră de facturi și o noapte fără un pui lângă mine, dar… simt cum mă chinui de-adevăratelea. În loc să fiu doar mașină ca să arăt bine, am rămas doar mama și puțin rezistență la viață.
Nadia o ascultă, așa cum nu făcuse niciodată pe ăștia care vorbeau de viață ca un tandem.
— Mi-ai părăsit, — strâmbă Nadia când fu gata de gong. — Dar dacă nu se nasc copii, mai putem adopta! Sau poate, cine știe, se aprinde și viața…
A doua zi, când Petru s-a întors, o găsi pe Nadia luând ceaiul ca și cum l-ar fi așteptat.
— Ce s-a întâmplat? — o întrebă.
— Nu știu, — spuse Nadia. — M-am lăsat ascultat de șoaptele mătușii …
Când s-au ciocnit, s-a oferit ideea de a merge cu Marina la orașul lor, până când se va face treaba cu clădirea. Deși lui Petru i se șterse glașa, Nadia spuse că are încredere în ceva neoutite de exemplu: „dacă știi că mătușa o știe pe toată lumea, va vrea să rezolve problema”.
Cu timpul, s-a arătat că glasul mătușii aducea totul mai adânc. Marina, deși mai ștăpână, era acum o prezență de când s-a lăsat spălat mătușii. Dar adevărul e că, uneori, când îți permiți un gest mic, deși te zăpăcește, tot ce se petrecuse mai urcă la supraviețuire.
