Soțul meu, Andrei, adormea lângă mine în camera mică de la un apartament cu ferestre de la etajul patru din Chișinău, când brusc telefonul vibra și pe ecran apărea o notificare de la Facebook: o femeie pe nume Sânziana cerea să fie adăugată în lista mea de prieteni. Am acceptat cererea și i-am trimis un mesaj scurt: Ne cunoaștem?.
Răspunsul a venit ca un ecou dintr-un vis: Am auzit că te-ai căsătorit, dar încă te port în inimă. Fotografia ei arăta o tinereală strălucitoare, cu părul prins în flori de câmp, exact așa cum îmi aminteam din vremurile de când eram la liceul Mihai Viteazul.
Am închis fereastra de chat și mi-am întors privirea spre Mioara, care dormea liniștită, cu obrajii ușor rumeniți de efortul unei zile de muncă la biroul din București. Mă gândeam la cum se simțea în siguranța noului nostru cămin, departe de casa părintească în care își petrecea fiecare dimineață în jurul mesei cu mama, fratele și bunicul, ascultând glume și povești de la vecinii din sat.
Îmi veneau în minte amintiri despre cum mama ei o ținea în brațe când era supărată și cum tatăl îi aducea mereu ceai cu miere și fursecuri de casă. Toate acele sentimente se amestecau cu un fior de protecție și încredere profundă pe care o avea față de mine.
Fără să stau pe gânduri, am apăsat pe butonul Blochez și am închis aplicația. M-am întors spre Mioara, am așezat capul pe perna ei și am alunecat în somn, ca și cum aș fi plutit pe un râu de stele.
Sunt bărbat, nu copil. Am jurat loialitate soției mele și așa voi rămâne. Voi lupta mereu să fiu un bărbat care nu trădează și nu rupe legăturile familiei, chiar și în acest vis ce se destramă și se reconstitui în ritmul său al propriu.
