Fiecare bărbat are tainele lui. Unii ascund bani în șosete. Alții spun minciuni despre pescuit. Iar Andrei Dumitriu își lăsa mereu telefonul cu fața în jos.
Oriunde și oricând. Pe masa din bucătărie cu ecranul în jos. Pe noptieră, înainte de culcare la fel. În restaurant, la casa părinților săi întotdeauna la fel.
Sorina a observat asta abia după un timp. La început doar nota în gând, fără să-și bată capul. Cu timpul, însă, a început să se frământe, dar apoi a încetat, pentru că gândurile astea aduceau neliniște, iar noi, femeile, avem talentul să ignorăm ce ne doare până când viața ne dă cu capul de prag.
Căsnicia lor era, în felul ei, firească. Fără scântei, fără mari certuri. Andrei muncea, Sorina muncea. În weekend dădeau o fugă la cumpărături, se uitau la seriale, primeau musafiri. Musafirii, în majoritatea dăților, erau Vlad și Ilinca. Vlad cel mai bun prieten al soțului, coleg din facultate. Ilinca, soția lui, era o femeie vizibilă, energică, mereu sigură pe sine atitudine care o obosea pe Sorina uneori, dar nu lăsa să se vadă asta.
Totul părea ok. Doar cu telefonul lui Andrei rămânea o umbră între ei.
Sorina îl vedea mereu așa, cu ecranul invizibil. Și-și spunea: să fie. Fiecare om cu ciudățeniile lui.
Până când, într-o seară, întinzându-se după solniță, dădu din greșeală peste telefon. Acesta alunecă pe scaun și, pentru prima dată, rămase cu ecranul în sus.
Andrei reacționă înainte să se poată uita ea la ceva. Îl acoperi rapid cu palma.
Scuză-mă, zise Sorina.
Nu-i nimic, răspunse el.
Și amândoi s-au prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, așa cum fac oamenii când, de fapt, se întâmplă ceva.
Sorina era o femeie inteligentă. Tocmai acesta era și necazul ei.
O femeie inteligentă nu face scandal pentru un telefon. O femeie inteligentă adună dovezi, construiește în minte un tabel cu fapte și explicații. Cât timp scuzele stau în picioare, tace.
Tăcea de câteva luni bune. Tabelul ei se umplea.
Primul fapt: Andrei începuse să întârzie la serviciu. Altădată ajungea cel târziu la opt acasă; acum venea la nouă, uneori chiar la zece și jumătate, ba chiar la unsprezece. Motivul era mereu același: sfârșit de lună, raport, client important.
Al doilea: devenise absent, neatent. Se uita la televizor fără să vadă. Răspundea cu întârziere la întrebări, ca un telefon cu semnal slab.
Al treilea: era vizibil tensionat când suna Vlad.
Aici era ceva deosebit. Vlad îi era amic vechi, prieten de două decenii și, oricând suna, Andrei răspundea cu plăcere, se trăgea în bucătărie și discuta relaxat. De un timp, însă, dacă vedea numele lui Vlad pe ecran, chipul îi devenea altfel. Puțin, dar suficient ca Sorina să observe.
Odată, Sorina îl întrebă:
Totul e bine între tine și Vlad?
Da, de ce?
Parcă reacționezi ciudat când te sună.
Ți se pare, răspunse el, apucându-și telefonul.
Ilinca, soția lui Vlad, o sună într-o seară de miercuri, fără motiv. Așa făceau uneori discuții între femei, fără bărbați, la o cană de ceai. Ilinca era gălăgioasă, dezinvoltă, genul de femeie care se face remarcată la orice petrecere.
Ce faceți? întrebă Ilinca.
Bine. Andrei a întârziat din nou.
Ei, asta-i cu serviciul, spuse Ilinca relaxată. Parcă prea relaxată.
Săptămâna următoare s-au strâns, ca de obicei, toți patru la Sorina acasă. Vlad și Ilinca au venit cu vin și prăjitură, Andrei prăjea carne la bucătărie și se arăta cât se poate de jovial. Sorina aranja masa și observa.
Între Andrei și Ilinca plutea ceva straniu.
Doi oameni care stăteau la masă și, altădată, povesteau de toate, acum evitau până și cele mai banale replici unul către celălalt.
Vlad sorbea vin și vorbea despre muncă. Tonul calm, privirea obosită. Sorina se întreba: știe? Nu știe? Sau bănuiește și tace, ca și ea?
Ce-ai așa de tăcută? o întrebă Andrei după ce au plecat oaspeții.
Sunt obosită.
Culcă-te devreme.
Da, răspunse ea.
S-a întins în pat privind tavanul. Dincolo de perete, televizorul mergea în surdină. Andrei nu era încă în dormitor. Telefonul lui aștepta pe noptieră, ca de obicei: ecranul în jos.
Sorina s-a întors cu fața la perete.
Încă oferea o scuză situației.
Sâmbătă, Andrei i-a spus că merge la revizie cu mașina. Vreo trei ore.
Sorina își făcea cafeaua, citea ceva, apoi s-a apucat de curățenie. A ajuns și în sufragerie, unde a zărit telefonul lui Andrei pe o pernă. Ecranul era în sus.
L-a uitat!
Trei ani, niciodată nu-și uitase telefonul. Uita cheia, portofelul, chiar și paltonul o dată la serviciu, dar telefonul niciodată.
Sorina a rămas nemișcată cu cârpa în mână.
Telefonul lumina, liniștit, tăcut.
A aruncat cârpa, apropiindu-se.
Pe ecran era o notificare. Doar câteva cuvinte. Sorina nu a citit niciodată mesajele soțului. Nu dintr-o mare încredere, ci fiindcă omul are dreptul la spațiu personal. Principiu bun, ușor de respectat, până trădează pe cineva.
Nici acum nu a citit mesajul.
Doar fotografia de profil i-a sărit în ochi.
Avatar mic, rotund cum e lângă nume în mesagerie. Chip de femeie, păr brunet, zâmbet.
A cunoscut zâmbetul Ilinca.
Sorina a stat, uitându-se la poza aceea minusculă cu fața Ilincăi. O secundă. Două. Cinci. Ecranul s-a stins, telefonul amuțind. Ea n-a clipit.
Apoi a mers la bucătărie, a turnat apă în pahar.
Ilinca. Soția lui Vlad. Cunoștință, prietenă sau, mă rog, atât cât pot fi prietenele soțiilor celor mai buni amici ai soțului tău. Oameni cu care-ți petreci vinerea, știi de alergiile la citrice și îi ții minte ziua de naștere douăzeci și doi martie. Sorina nu uitase când e ziua Ilincăi. Cu Andrei cumpărau tot timpul împreună cadoul.
Și anul trecut făcuseră la fel.
S-a întors în sufragerie. Alt mesaj apăruse altă notificare, apoi ecranul din nou negru.
Sorina tot nu a citit conținutul.
Simțea că, dacă citește, ceva se va rupe pentru totdeauna. Nereușind să citească, avea o urmă de speranță că poate Ilinca scria ceva nevinovat. O urare. O veste. Poate chiar o confuzie dar nu, în mesagerie nu există confuzii de nume.
Știa că nu e genul acela de mesaj.
S-a așezat pe canapea lângă telefon. L-a privit. Telefonul zăcea tăcut, ca un om care știe prea mult și preferă să tacă.
Toate piesele pe care le adunase de atâta timp începeau acum să se aranjeze, una câte una: întârzierile, starea de absență, răceala când suna Vlad, seara aceea în care între Ilinca și Andrei fusese răceală evidentă, și replica prea rapidă a Ilincăi despre serviciu.
Știa acum. Ilinca știa, era și cauza.
Sorina stătea și simțea cum, încet, ceva din adâncul ei se așează altfel.
Vlad îi era prieten lui Andrei de douăzeci de ani.
Să nu fi știut? Sau știa, dar tăcea, ca și ea?
Ușa de la scara blocului a trântit. Pași pe scări.
Andrei a venit mai repede ori revizia a mers ușor, ori telefonul uitat l-a făcut să-și amintească brusc.
Sorina nu s-a ridicat. A rămas pe canapea.
Andrei a intrat, a privit-o, a privit telefonul lângă ea. Fața i s-a schimbat ușor, o fracțiune de secundă. Dar Sorina urmărea fața lui de luni bune.
Am uitat, zise el, arătând spre telefon. Firesc.
Da, am văzut, răspunse ea.
S-a ridicat. A trecut pe lângă el spre bucătărie. A băut al doilea pahar de apă.
În urma ei, tăcere.
Sori, zise Andrei.
Nu acum, îl opri ea, calmă. Nu sunt pregătită încă.
Și așa era. Nu era gata să vorbească, să plângă, să se certe, să audă explicații care nu mai contau. Era pregătită doar să accepte ce știa deja.
Discuția adevărată a avut loc duminică seara, la bucătărie. Fără zbierete, fără veselă spartă, fără scene de film de care i-a fost teamă.
Andrei a început, probabil sătul să aștepte s-o întrebe ea.
Nu știu cum să explic, zice el.
N-ai ce explica, am înțeles tot de la poza de profil.
A tăcut mult. Apoi a întrebat:
Știai?
Bănuiam. Cu multe explicații.
Și acum?
Nu știu ce vei face tu. Eu trebuie să mă gândesc la divorț.
Ilinca a aflat în acea seară Sorina a sunat-o. A fost cea mai scurtă convorbire a vieții ei.
Ilinca, știu. Nu mai trebuie explicații. Spune-i tu lui Vlad sau ține pentru tine, dar pe mine nu mă mai suna.
Liniște la celălalt capăt. Apoi, un slab Sorina… și Sorina a închis.
Vlad a aflat a doua zi. Nu știa prin cine, și nici nu voia. Andrei s-a întors acasă posomorât, s-a trântit în fotoliu, a privit în gol, apoi a spus:
A sunat Vlad.
Înțeleg, a răspuns Sorina.
Atât. Nu mai era nimic de spus.
Trei ani de căsnicie. Două decenii de prietenie. O fotografie mică, un zâmbet străin. Două familii sfărâmate, ca niște castele de cărți. Liniștit. Fără spectacole.
Peste o săptămână, Sorina își făcea bagajele. Cărți, haine, câteva lucruri de bucătărie ce-i aparțineau de dinainte. Andrei stătea în camera alăturată. Sorina îl auzea schimbând poziția în fotoliu.
La ușă, s-a oprit. Telefonul lui Andrei era pe masă.
Cu ecranul în jos.
A ieșit și a închis ușa.
În ziua aceea am învățat să nu mă mai mint și să-mi ascult mereu instinctul, oricât de mult ar durea adevărul.
