Jurnal, 13 martie 2022
Mă numesc Vlad și povestea pe care o scriu aici m-a marcat pe viață. Soția mea m-a părăsit pentru sora mea. Da, ați citit bine. S-a mutat la ea. Iar după trei ani, a părăsit-o și pe sora mea de data aceasta pentru cea mai bună prietenă a ei.
Eu și Camelia am fost căsătoriți șapte ani. N-a fost căsnicia perfectă, dar a fost corectă, cu bune și cu rele. Aveam un ritm normal: serviciu, apartament la Chișinău, masă în familie, ieșiri duminica pe la părinți. Sora mea, Anca, venea des pe la noi. Era mereu prezentă, ne ajuta cu ce puteam, mai ales că eu lucram până târziu la birou, iar Camelia era uneori copleșită cu gospodăria. Nu mi s-a părut niciodată că ar fi ceva dubios între ele, ba chiar mă bucuram că se înțeleg atât de bine. Se oprea la noi la masă, alteori suna să întrebe dacă avem nevoie de ceva, totul părea firesc. Nici prin cap nu-mi trecea altceva.
Într-o joi oarecare, Camelia a plecat devreme; mi-a zis că are de lucru la Uniunea Scriitorilor. Nu s-a întors nici la prânz, nici seara, nici a doua zi. Am pus totul pe seama oboselii sau a unui proiect urgent. A treia zi, când am sunat-o, mi-a răspuns sec: Vlad, nu mă mai întorc. Am nevoie de timp, de spațiu. Am crezut că-i o criză de moment, că a fugit la vreo prietenă să-și limpezească gândurile.
În aceeași săptămână, verișoara mea mi-a spus ceea ce nimeni nu voia să-mi spună: Camelia locuia deja la Anca, sora mea. Nu era doar un zvon. Părinții au aflat, apoi unchii, vecinii, tot satul din satul bunicilor parcă știa. Niciuna nu mă suna, nici nu îndrăzneau să dea ochii cu mine. La scurt timp, am constatat că Anca își luase hainele de la noi din apartament, pe furiș, când nu eram acasă. Nimeni nu mi-a dat nicio explicație. S-a așternut o liniște vinovată, ca și cum nu mai era nimic de adăugat.
Camelia și Anca s-au mutat împreună, undeva prin sectorul Botanica. Au început să vină la mesele de familie, dar eu nu mai mergeam acolo, nu aveam cum să le privesc. Anca zicea tot timpul iubirea nu se alege, pur și simplu se întâmplă, iar Camelia încerca să mă convingă că nu mai era fericită lângă mine. Rămăsesem singur, cu toată rușinea atârnând de mine ca o piatră; noroc că n-am avut copii, altfel ar fi durut mult mai tare.
Au trecut trei ani. Viața m-a dus mai departe, chiar dacă greu. Ele păreau tot împreună, cel puțin așa aflam de la rude, cu jumătate de gură. Până într-o zi, când am primit vestea că nici ele nu mai sunt împreună. Camelia plecase și de la Anca. Nu s-a dus singură, ci cu Mirela, cea mai bună prietenă a Ancăi, femeie pe care o știam și eu din liceu. Ea fusese complice la orice, martoră la tot ce se întâmplase. Acum, iată, era următoarea alegere.
Anca era distrusă. Camelia a schimbat din nou explicațiile, acuzând-o pe Anca că ar fi vinovată, că nu s-a simțit înțeleasă. Dar de data asta nu le-a mai crezut nimeni.
Azi, familia mea este la fel de destrămată. N-am mai vorbit cu Anca de atunci. Anca nici măcar nu mai recunoaște prietena de-o viață. Camelia n-a cerut iertare vreodată, nici n-a recunoscut vreo vină.
Dacă am învățat ceva, e că adevărata loialitate nu are sânge, nici promisiuni, ci respect față de sufletul celuilalt. Și oricât de neașteptate ar fi durerile vieții, tot timpul rămâne loc ca să mergi mai departe, cu capul sus. Poate doar atunci când ești trădat nu mai ai nimic de pierdut și exact asta te face să devii mai liber.
