Jurnal personal
Soțul meu a întârziat la înmormântarea tatălui meu. Cu cincisprezece minute înainte de ceremonie, m-a sunat și mi-a spus că e blocat în trafic, că “astăzi totul merge prost”, că “vine imediat”. Eram în fața bisericii Sfântul Nicolae din Chișinău, îmbrăcată în paltonul negru, cu mâinile reci strânse pe geantă. Dădeam din cap, deși el nu putea să mă vadă.
Oamenii intrau încet în biserică. Cineva mi-a dat o batistă, altcineva m-a mângâiat pe umăr. Toți erau acolo. Doar el lipsea.
Sicriul era deja lângă altar. Priveam la el, încercând să nu mă gândesc la faptul că tata mereu mă întreba dacă Marian va ajunge la timp, dacă “iar îl va opri ceva”. Îi promiteam de fiecare dată că nu, că o să fie acolo. Întârzierea la serviciu, la cine festive, la aniversări o acceptam, dar nu la un astfel de moment.
Liturghia a început fără el. Telefonul din buzunar a vibrat o dată, apoi încă o dată. Nu am răspuns.
După ceremonie, cineva a făcut o fotografie. Nimic special oameni adunați, flori, cer gri. Seara, am văzut poza pe internet. Și, din întâmplare, pe lângă, am găsit altă imagine. Făcută exact în aceeași zi, fix la aceeași oră. Fără nici o legătură cu cimitirul.
Am stat câteva minute privind ecranul telefonului înainte să înțeleg ce văd de fapt. Fotografia era luminoasă, plină de râsete, baloane colorate și mese cu bucate. Locul era marcat, ora pusă, descrierea cu inimi și urări de bine. Totul părea ușor, vesel, complet străin față de ce am trăit eu în ziua aceea.
În fundal, undeva în margine, i-am văzut chipul. Zâmbitor. Relaxat. Așa cum nu îl mai văzusem de mult. Stătea lângă ea. O femeie despre care nu știam nimic, dar pe care instinctul meu a recunoscut-o imediat. Avea mâna sprijinită pe umărul lui prea intim ca să fie doar “o colegă” sau “o simplă cunoștință”.
Ora din poză era exact momentul în care eu eram în fața bisericii și ascultam la telefon cum îmi spunea că “ajunge imediat”. Că “face curând dreapta”. Că “e o chestiune de minute”.
Nu mai țin minte drumul spre casă. Îmi amintesc doar liniștea din apartament, fotografia tatălui de pe comoda din dormitor și întrebarea care revenea iar și iar: cum poate cineva să se înșele atât de mult în privința timpului?
Când Marian a ajuns, totul se terminase deja. Înmormântarea, pomana, șocul inițial. A intrat încet, parcă sperând să nu mă vadă. Purta o cămașă pe care nu o recunoșteam și mirosea a parfum străin și alcool.
Îmi pare rău, a spus din prag. Nu am vrut să…
Nu l-am lăsat să termine. Am pus telefonul pe masă și l-am împins spre el. S-a uitat, mai întâi fără să priceapă, apoi tot mai atent. Zâmbetul i-a dispărut de pe chip.
Nu e cum crezi, a zis repede. A fost doar ziua unui prieten, m-am oprit puțin, credeam că voi ajunge la timp
Nu ai ajuns la timp, i-am răspuns scurt. La înmormântarea tatălui meu.
S-a așezat greu pe scaun. Și-a trecut mâna prin păr, gest pe care îl făcea mereu când era tensionat. A început să vorbească. Despre organizare proastă, despre traficul neașteptat, despre cât timp credea că mai are. Despre cum nu vrea să mă rănească. Nici acum, nici vreodată.
Îl ascultam, dar cuvintele lui păreau ale altcuiva. În gând vedeam pe tata cum își aranja cravata, cum mă liniștea să nu mă preocup, că totul se rezolvă. Ziua aceea m-a convins că nu totul se poate rezolva.
Ieși am spus, în cele din urmă.
Cum adică? m-a privit neîncrezător. Putem discuta.
Am discutat. Acum ieși.
S-a împachetat grăbit. Câteva lucruri într-o geantă, încărcătorul, cămașa. S-a oprit în ușă, parcă așteptând să-l opresc. Nu am făcut-o. În zilele ce au urmat, a sunat. Mi-a scris. Și-a cerut iertare, s-a explicat, a promis ca nu va mai greși, că mă va susține mereu. A spus că și-a dat seama.
Ne-am întâlnit încă o dată. A stat în fața mea, obosit, parcă îmbătrânit peste noapte. Spunea că vrea să se întoarcă, să repare totul, că mă iubește. L-am privit și am simțit doar un singur lucru: epuizare. Nu furie. Nu ură. Doar oboseala adâncă față de cineva care a ales o petrecere străină în locul durerii mele.
