Soțul meu mi-a spus mereu că nu sunt destul de feminină. La început era doar o observație aruncată din când în când că ar trebui să folosesc mai mult machiaj, să port rochii, să fiu mai delicată. Niciodată nu am fost așa. Mereu am fost practică, directă, fără prea multă grijă de aparențe. Muncesc, rezolv probleme, fac ce trebuie să fac. El m-a cunoscut exact așa. Niciodată nu am încercat să fiu altcineva.
Cu timpul, remarcele s-au înmulțit. A început să mă compare cu femei pe care le vedeam pe Facebook, cu soțiile prietenilor, cu colegele lui. Îmi spunea că par mai mult o prietenă decât o soție. Îl ascultam, uneori ne mai și certam, apoi mergeam mai departe. Credeam că sunt diferențe obișnuite într-o căsnicie, nimic grav.
În ziua înmormântării tatălui meu, totul a căpătat altă greutate. Eram dărâmată. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc, nu aveam în minte decât cum să trec peste clipele alea. Mi-am pus primele haine negre pe care le-am găsit, nicio picătură de fard, mi-am prins părul cum am apucat. Nu aveam energie pentru altceva.
Chiar înainte să ieșim din casă, soțul meu s-a uitat la mine și m-a întrebat:
Așa vrei să mergi? Nu te gândești să te aranjezi măcar puțin?
N-am realizat din prima ce-mi spune. I-am spus că nu mă interesează deloc cum arăt, că tocmai mi-am pierdut tatăl. El mi-a răspuns:
Știu, dar totuși… lumea va vorbi. Pari neîngrijită.
Am simțit ceva greu în piept, ca și cum cineva mi-ar fi strâns inima.
La parastas, el a stat cu ceilalți, a dat mâna, a spus condoleanțe, părea foarte serios. Cu mine, însă, a fost rece. Nu m-a ținut aproape, nu m-a mângâiat, nu m-a întrebat dacă sunt bine. Chiar și când am trecut pe lângă oglinda din sufragerie, mi-a șoptit că ar trebui “să mă țin mai tare”, că tata n-ar fi vrut să mă vadă așa.
După ce am ajuns acasă de la înmormântare, l-am întrebat dacă asta a fost singurul lucru pe care l-a observat la mine, în ziua aia. Dacă nu a văzut că sunt făcută praf. Mi-a răspuns să nu exagerez, că doar și-a spus părerea, că o femeie nu trebuie să se lase “chiar și în astfel de momente”.
De atunci, îl văd altfel.
Dar nu pot să îl părăsesc.
Simt că nu pot trăi fără el.
