Soțul meu nu m-a înșelat niciodată, dar de ani buni nu mai este soțul meu cu adevărat.
Șaptesprezece ani am fost împreună cu Laurențiu. Ne-am cunoscut tineri, cu capul plin de vise și buzunarul gol. Am muncit, am ieșit în oraș la mici și bere, am făcut planuri de viitor la lumina becului cu economie la curent. La început era atent, glumeț, iubitor. Nu era perfect, dar era acolo, prezent, ca o mămăligă proaspăt scoasă de pe foc. Apoi au venit căsătoria, ratele la bancă, joburile fără sfârșit, apartamentul din Dacia, facturile la gaze și la lumină, reparațiile la mașină și frigider. Totul s-a transformat încet, fără să-mi dau seama când anume.
N-a fost niciun moment telenovelistic nici mesaje dubioase, nici vreo “Irina de la contabilitate” să apară de nicăieri. Pur și simplu, într-o zi, am simțit că nu mă mai privește cu acea lumină de la început. Conversațiile noastre s-au redus la strictul necesar: Luăm și lapte la piață sau doar brânză?, Plătești tu întreținerea luna asta? sau Pe la ce oră să ieșim la mama? N-am mai întrebat unul pe altul Cum îți merge?, Ce vise ai azi? Dacă apucam să-i povestesc ceva, doar dădea din cap, fără să ridice ochii din telefon sau de la știrile de la ProTV. Dacă tăceam, nici nu observa.
Intimitatea a început să se dilueze fără vorbe multe și fără dramă. La început am crezut că-i stresul, apoi oboseala, apoi că-i doar rutina. Trec săptămâni fără să se întâmple nimic între noi. Dormim în același pat, dar, sincer, ar fi tot aia dacă era și bunica între noi. Încercam să mă apropii de el, să-i propun un sfârșit de săptămână la Sovata, dar era mereu extenuat, cu capul la serviciu sau bombănea:
Vorbați mâine, da?
Mâinele acela nu mai venea niciodată.
La un moment dat, am realizat că nu mai am de-a face cu soțul meu, ci doar cu colegul meu de cameră. Ne împărțim cheltuielile, rutina, îndatoririle de familie. În fața lumii, la mesele festive, îl vedeai bărbat model: calm, harnic, săritor. Nimeni n-ar fi ghicit ce e cu adevărat dincolo de ușa apartamentului. Tăcerea nu se observă în fotografii. Absența emoțională nu se pune la status pe Facebook.
Am încercat să-i vorbesc de zeci de ori. I-am spus limpede că mă simt singură, că îmi lipsește, că am nevoie de altceva decât parteneriat economic. Nu s-a supărat niciodată, n-a ridicat vocea, doar dădea răspunsuri scurte, ca în bancurile cu moldoveni:
Nu exagera.
Așa-s căsniciile lungi, Veorica.
Suntem bine, nu?
Tocmai asta mă băga în ceață. Niciun mare scandal după care să ieși val-vârtej pe ușă. Nicio amantă cu picioare interminabile. Dar nici urmă de iubire. Mă simțeam ca și cum aș fi invizibilă sub plapuma noastră cu motive tradiționale moldovenești.
Treceau anii liniștiți ca prunele la copt. Eu am încetat să-mi mai bat capul, să-l scot din rutină, să îi împărtășesc ce simt. Mi-am păstrat gândurile doar pentru mine, să nu le mai risipesc aiurea. Am învățat să nu mai aștept nimic, să trăiesc cu senzația că nu contează oricum. Uneori m-am întrebat dacă nu cumva e vina mea că vreau prea mult.
Astăzi știu că nu orice părăsire vine cu valiza la ușă sau cu țipete pe casa scării. Unele se întâmplă în liniște, între două facturi, o supă de pui și-o zi de salariu în lei moldovenești.
