Jurnalul lui Paul
Paul, nu știu ce să fac! Nu vrea să asculte pe nimeni! S-a fixat că va păstra copilul! Ce fel de copil, Păule? Are doar nouăsprezece ani! Toată viața e înaintea ei! O să renunțe la universitate și ce va face? O să se angajeze femeie de serviciu? Trebuie să găsim o soluție și tu trebuie să mă ajuți!
Cu ce să te ajut, mamă?
Vocea mea a ieșit atât de rece, încât mama aproape că a scăpat telefonul. Niciodată nu am vorbit așa cu ea. Am fost mereu băiatul ei bun, cald. Oare ce-am greșit? De vină nu era ea, ci Lenuța! I s-o fi părut că iubește pe cineva… Fata visătoare! Ar fi trebuit s-o asculte pe mama, nu să se ia după inima ei! Dar, de fapt, cine e de blamat? Mama Prea a răsfățat-o, prea i-a permis totul. Acum uite la ce a dus! Tot ce a sădit, a și cules Iuliana.
Și totuși, de ce Lenuța, și nu eu? Eu, Paul, fiul model: ascultător, deștept, mereu gata să ajut, chiar și acum când stau la casa mea. Că doar sunt bărbat, am trecut de douăzeci și cinci de ani, independent, doar că încă nu m-am căsătorit. Oricât ar fi insistat mama să mă așez la casa mea, nu m-am grăbit. Știu că ar vrea să-i dau nepoți. A mai avut răbdare când eram mici, cu Lenuța tot pe drumuri: antrenamente, concursuri, n-a avut timp să-și pună ordine în gânduri sau să-și plângă anii. Lenuța a crescut, a renunțat la sport, și-acum nu mai e aproape niciodată pe-acasă; ba cu facultatea, ba cu prietenii, ba cu voluntariatul. Acum a apărut și ăla! Doamne iartă-mă, dar de unde l-a scos? O umbră de băiat, firav, anost. Lenuța i-a căzut cu tronc. Niciodată n-a știut să vadă omul adevărat din spatele feței. Îi plăceau toți oamenii! Oricât i-a spus mama că nu toți oamenii sunt buni, n-a priceput.
Și-acum, uite la ce s-a ajuns, la ce gânduri. Sărbători în prag și tot ce am în suflet e o durere de cap. Și acum și Paul răspunde scurt, rece. De ce vorbește așa cu mine?, se va fi întrebat mama.
Paul, tu de ce vorbești așa cu mine?
Unde e Lenuța, mamă? am zis și-am tras mașina pe dreapta, la umbra unei case bătrânești din sectorul Râșcani. Calmului meu de obicei i-a venit sfârșitul la cuvântul copil. Mâinile-mi tremurau pe volan, aproape să zic câteva cuvinte grele. Oricum, totul e prea târziu pentru mine, niciodată n-am aflat dacă urma să am băiat sau fată căci pe Silvia n-am mai întrebat-o după ce a spus că nu vrea copil. Dar dacă pot face ceva să nu piară acest copil, copilul Lenuței, am să-l fac.
Mamă, ce faci cu Lenuța? Mereu ai iubit-o mai mult, că era mezina, minunea aia cu păr bălai și ochi ca cerul. Întotdeauna Lenuța a ieșit în evidență printre verii și verișoarele cu obraji rotunzi, moșteniți după bunici din neamul Brăgăroiu. Dar ea? Parcă era sculptată din aer, nu din carne.
Să vezi fată atât de frumoasă, oftau mătușile, strângând și mai tare fundițele fetelor lor.
Am știut de la primul concurs la care a urcat pe covor, în costumul acela strălucitor, că era menită să aducă mai mult decât o simplă mulțumire ochiului.
Mama s-a dedicat carierei sportive a Lenuței, iar eu am rămas cu viața mea, eliberat de sub lupa părinților. Nu mă pot plânge, mama era mândră tare de mine. Toată lumea știa: Paul căștigase olimpiada la fizică, urma cea la matematică… Nu scăpa nimeni de laudele ei. Era profesoară de engleză, se pricepea grozav la meseria ei și nu ducea lipsă de elevi, chiar dacă lua tarif dublu față de restul profesorilor din Chișinău.
Aveam zile planificate, timpul măsurat, totul era pe minute împărțit. Am crescut cu disciplina asta, iar azi îmi prinde bine la firma pe care o am. Dar vestea primită de la mama m-a dat peste cap.
Câteva luni mi-au trebuit să mă împac cu o poveste veche: eu și Silvia, căminul nostru de la Botanica, ea care într-o seară mi-a spus: Sunt însărcinată, dar nu păstrez. Sunt prea tânără și nu vreau responsabilitate. Și de vină ești tu! A urmat ceartă, țipete, Silvia mi-a luat cardul și banii pentru operație, apoi și-a pus lucrurile-n valiză și a plecat. Când am văzut cât a retras de pe card, am schimbat PIN-ul și m-am dus acasă la ai mei. Tata m-a bătut pe umăr: Ori de ce ai nevoie, suntem lângă tine. N-am povestit de ce ne-am despărțit, am zis doar că nu ne-am potrivit.
Noaptea, am stat pe canapeaua veche din camera copilăriei. Lenuța a intrat după ceva vreme, mută și subțire, s-a cuibărit pe covor, mi-a șters lacrimile și mi-a spus: Vreau să te ajut, dar nu știu cum. Stau lângă tine, să nu faci vreo prostie. Și a rămas acolo până dimineață. Atunci am înțeles: sora mea e mai puternică decât credeam, și în cuvintele ei simple era o calmitate și înțelepciune aparte. Parcă viața nu se termina aici.
În ziua aceea, Lenuța a câștigat concursul de gimnastică. Dansează pe covor pe Habanera, povestindu-le arbitrilor întreaga mea suferință de peste noapte. A fost ultima mare victorie ca sportivă.
Apoi, un accident. Într-o seară de iarnă, Lenuța s-a speriat de doi băieți cu un câine și, încercând să intre rapid în scară, a alunecat pe gheață și a căzut grav. Internată în spital, cu fracturi care i-au pus capăt carierei sportive. Nu lacrimile mamei au consolat-o, ci brațele și cuvintele mele:
Ține-te tare, surioară! O să mănânci tort cât vrei și o să-ți caut cadru roz, să te ții de el până o să mergi din nou singură! Mai vrei să devii psiholog, nu-i așa?
După luni de recuperare, Lenuța a început facultatea, renunțând la sport, dar s-a implicat în voluntariat la un centru de căutare persoane dispărute, acolo unde și-a găsit rostul și prietenii. Când și-a lăsat cârjele, le-a dăruit unei colege, Elena, imobilizată de la naștere, care coordona întreaga echipă de voluntari de pe canapeaua din apartamentul ei.
Tot acolo l-a întâlnit pe Maxim, băiatul acela pe care mama nu-l suporta. Orfan crescut de bunici la Băcioi, cu o poveste tristă, dar cu suflet bun. S-a atașat de echipă după ce și-a pierdut tatăl vitreg, Genadie, care se rătăcise într-o seară geroasă și a murit de frig, găsit prea târziu de trecători și voluntari. Nici poliția nu s-a mișcat repejor.
Lenuța nu i-a zis mamei multe despre Maxim, știa că nu ar accepta niciodată un băiat atât de simplu pentru fata ei de aur. Dar mie mi l-a prezentat imediat. M-a surprins. Era tăcut și muncitor, bun la suflet. Nu făceau o pereche ca-n reviste Lenuța, frumoasă, rasată, Maxim, ștears, invizibil. Dar era fericită cu el.
Acum două zile, Maxim nu i-a spus Lenuței nimic, doar că ajunge acasă, și n-a mai ajuns. Pe întuneric, pe strada Ștefan cel Mare, n-a observat o mașină: purta geacă neagră, deși afară era cețos. Șoferul nu l-a văzut. Moarte stupidă, fără vinovați. Lenuța nu a spus nimănui nimic despre Maxim, dar nici despre copilul care urma să vină.
La înmormântare, eu știam. Lenuța a intrat într-o stare de răceală, mută, aproape că nici nu plângea.
Nu pot, Paul. Nu am lacrimi, doar scâncesc în pernă, departe de ai noștri, să nu mă audă.
Am întrebat-o dacă a povestit părinților. Nu, nu putea. Mama ar țipa și eu n-aș rezista
La multe întrebări nu aveam răspuns. Am găsit-o la Elena acasă, într-o cameră semiîntunecată. Am îmbrățișat-o:
Nu te teme, micuțo, sunt cu tine! Vom trece peste asta! Va veni pe lume copilul tău, va începe o altă viață. Tu și Maxim v-ați ales, iar copilul va fi oglinda voastră. Va fi bun!
Lenuța s-a rupt în plâns și și-a găsit alinarea pe umărul meu. Am luat-o la mine în apartament, le-am spus părinților că de acum înainte, Lenuța decide pentru ea. Cine nu acceptă, n-o să o mai vadă.
Urma o perioadă grea: sarcină cu probleme, certuri cu mama. Tata ne ajuta pe ascuns, i-a găsit doctor bun Lenuței și ne vizita des. Dimineața, când s-a născut Victoria Vicuța asistentei nu i-a venit să creadă: Ce voce sănătoasă! Mămica subțirică, fata cu glas de clopot! O fi de la tată
Victoria a primit ochii lui Maxim, nu ai mamei, și în felul ei, îl ducea mai departe pe cel plecat dintre noi.
Trei ani mai târziu.
Vicuța, vino la nenea Puiu! Ți-am adus ceva frumos!
Iarăști, nenea Paul? Lenuța a apărut în ușă cu mâinile pline de făină, pregătind cozonaci de sărbători. Nu ai răbdare, nu-i ziua ei, e Anul Nou! O răsfeți prea mult!
Am voie, ca naș! Data trecută a fost darul de la unchi, acum e cel de la naș, nu-i același lucru!
Victoria a lăsat pisicul mototolit în covor și a venit să pipăie cutia cu globuri de sticlă colorată, atentă ca la muzeu. M-a întrebat sfioasă cu ochii lui Maxim pot să le ating? Am ajutat-o să le agațe pe brad. Lenuța a venit lângă noi, cu șorțul murdar, și a zâmbit când fata povestea motanului despre zâne și jucării, plină de viață.
Cred că nici nu mai avem nevoie de noi aici, Paul, a zis Lenuța. O s-o vezi când o pui la somn, îți amintești ce spuneai de copii cuminți!
O să vă mai întreb când o să ajungă balerină, după studio de balet, cum vrea mama! Să vezi atunci dansuri…
Lasă, că o să ne descurcăm noi cu energia mamei. Dacă nu, trecem la planul doi: eu țin partea copilului, tu a mea. Pe noi două nu ne rezolvă ea!
Așa crezi?
Sigur! Dar tu nu mănânci cu noi azi?
Later, mă întorc pe seară. Să stea părinții cu nepoata, iar motanul să-și tragă sufletul de la atâta alint.
Paul, când o să-ți găsim și ție pe cineva? Să te hrănească, să te răsfețe? Că nepoți nu-i destui!
Lasă, femeilor, că știți numai să presați! O să vină și rândul meu
Victoria îmbrățișa motanul și îi șoptea la ureche povești noi, globurile pe brad sclipeau, mama și tata tocmai intrau pe ușă, iar eu am simțit din nou că familia, oricât de încercată, rămâne întotdeauna acolo, ca o plasă de siguranță.
Ceea ce am învățat e că, oricâți pași greșiți ai face, oricât te-ar durea sau te-ar răni viața, nu ești niciodată complet singur. Creștem împreună, ne sprijinim, și, când nu mai ai puterea să lupți, e destul să ai pe cineva care să-ți spună: Nu-ți fie frică, sunt cu tine. Am rămas atunci câteva clipe privind la bradul împodobit, la copilul cu ochii mari și la surioara mea, și mi s-a părut că am ajuns, în sfârșit, acasă. Iar liniștea aceea, care se așternuse peste tot, nu era decât mulțumire simplă, caldă, greu de pus în cuvinte. Știam că viața nu ne va ocoli necazurile, nu ne va feri de tristeți, dar, între râsul Vicuței și privirea Lenuței, totul avea alt înțeles. Am închis ochii pentru o clipă și mi-am dorit ca timpul să rămână așa suspendat în zâmbete, în nerăbdarea mamei, în vocea tatei, în parfumul cozonacului, în privirile de recunoștință ale Lenuței.
Când am deschis ochii, Victoria s-a întors brusc spre mine:
Nenea Paul, tu nu dansezi niciodată cu noi?
Am râs, am ridicat-o în brațe și am început să ne învârtim sub globurile colorate, în timp ce motanul miauna isteric, iar toată casa răsuna de râsete. Atunci am înțeles: nu trebuie să fii mereu cel mai puternic sau cel mai ascultător. Uneori, să ții pe cineva de mână și să-i fii aproape e tot ce contează. Și, pentru prima dată, nu mi-a mai fost teamă de viitor fiindcă știam, fără îndoială, că orice ar fi, nu am să fiu niciodată singur.
