TOȚI AM JUDECAT-O PE EA Mila stătea în biserică și plângea de un sfert de oră. Pentru mine era ceva surprinzător. „Ce caută aici această domnișoară fițoasă?” mă gândeam eu. Pe ea chiar nu mă așteptam să o văd aici. Nu o cunoșteam personal pe Mila, dar o vedeam des. Locuim în același bloc și ne plimbăm în același parc. Eu – cu cei patru copii ai mei, ea – cu cei trei câini ai ei. Toți am judecat-o mereu. Toți – adică eu, celelalte mame cu copii, bătrânele de pe bănci, vecinii, și cred că și trecătorii. Mila era tare frumoasă, tot timpul la modă și părea cam superficială și plină de sine. – Iar și-a schimbat bărbatul, bombănea după ea tanti Nina, de pe banca din fața scării. – E deja al treilea! – Își permite, de are bani cu duiumul, răspundea baba Șura, privind cu ciudă cum Mila urca cu noul iubit în scumpa ei mașină străină. Fiul lui baba Șura, Vasile cel de 45 de ani, n-a reușit să-și ia nici o rablagită de „Dacie”. – Mai bine făcea copii, că-i bat ceasurile, completa veșnicul oponent al babelor, moș Tolea. Dar când era vorba de Mila, toți se puneau de acord. Apoi toată banca discuta cu răutate că și noul iubit al Milei a dispărut. Și concluzionau adânc: „De aia, că-i ușuratică! Și, oricum, la ea acasă sigur miroase a câini!” Dar noi, mamele, nu o sufeream cel mai tare. Pe când noi alergam cât ne țineau picioarele după copiii noștri pe tobogane, leagăne, prin tufe, gunoaie și unde-i duceau ochii (și unde nu-i duceau), Mila se plimba elegant cu cățeii ei și părea total relaxată. Uneori se uita spre noi de parcă râdea în sinea ei: „Ați făcut copii, nu aveți liniște! Eu trăiesc pentru mine. Iar voi mereu calculați dacă vă ajung banii de gecuțe și ghetuțe sau dacă ghetuțele mai pot aștepta.” – Se vede clar, e din categoria childfree, remarca prietena mea, Natalia, mamă de trei băieți. – Bogata are fițe, câini, pisici, hamsteri, îi dădea dreptate Ludmila, gravidă cu gemeni, încercând să coboare de pe copac fiica cea mare. – E doar egoistă, nu vrea bătăi de cap, vrea să hoinărească prin străinătate. Eu n-am mai văzut marea de șapte ani, ofta Marinela, mamă de cinci copii. – Da, da, și eu le dau dreptate tuturor, inclusiv babelor din curte. Și fugeam să-mi ridic de jos fetița cu genunchiul julit și sălbatic de gălăgioasă, pe Antonia. – Și-a făcut canisă, mai bine făcea un copil! – strigă odată o babă cu nepotul de mână. – Nu e treaba voastră! – i-a răspuns brusc Mila, s-a abținut să continue și a plecat mai departe cu „câinii ei scârboși”. – Nesimțită! – striga baba după ea. …Am privit-o câteva secunde pe Mila, care plângea în biserică, apoi am ieșit. – Stați, vă rog! – am auzit din spate. – Vă rog, stați puțin. Mila mergea după mine prin curtea bisericii. – Dumneavoastră ieșiți mereu cu cele patru fetițe în parc? – Da… Iar dvs. cu cei trei câini. – Da. Pot să vorbesc cu dvs?… Vă admir mereu, când văd cum sunteți cu fetele și cu celelalte mame, spuse ea … și a roșit. – Dumneavoastră?!, m-am mirat. Era să-i spun: „Dar sunteți childfree, egoistă și fițoasă!” … și mi-am amintit de privirile ei „răutăcioase” în direcția noastră… Așa ne-am cunoscut. Ne-am așezat pe o bancă. Mila a început să vorbească. Plângea. Se vedea că are nevoie să se destăinuie cuiva… …Mila a crescut într-o familie bună și unită. Își dorea dintotdeauna mulți copii. S-a măritat din dragoste. Dar după două sarcini pierdute și un diagnosticul „sterilitate”, soțul iubit a dispărut rapid. La fel și al doilea, după un lung tratament și o sarcină extrauterină care era să o coste viața. A fost și un al treilea iubit. Tot extrauterină. Acesta a fugit imediat ce a auzit că ar putea apărea un copil. Îi plăcea mașina Milei, banii ei, dar nu vroia „povara” unui copil. – Aș fi dat orice să am un copil! – Credeam că iubiți câinii, am spus eu stângace. – Da, iubesc câinii. Dar nu înseamnă că nu iubesc copiii. Să nu se simtă singură, a luat-o pe Tepi. Pe urmă i-au lăsat-o în grijă pe Maica, cât stăpânii erau cu renovarea – și au lăsat-o de tot. Pe Feni a găsit-o iarna, pui abandonat, și nu a putut s-o lase pe drumuri. „Și-a făcut canisă, mai bine făcea copil”, mi-am amintit de baba cea cu nepotul. „Ticăie ceasul…”, îi șuiera moș Tolea. Ceasul ticăia… Mila avea 41 de ani, deși arăta de 30. A hotărât să adopte un copil. Oricare, mic sau mare. I-a plăcut mult de Nicușor, de 6 ani. De fapt, el a ales-o pe ea. S-a apropiat șoptind: „Vrei să fii mama mea?” „Vreau!” a zis ea. „Egoistă, nu vrea bătăi de cap”, mi-am amintit oftatul Marinei. Dar autoritățile nu i l-au dat pe Nicușor. Mama lui, bolnavă de schizofrenie, nu era decăzută din drepturi. – Pentru mine a fost o lovitură… Copilul suferă, are nevoie de familie, iar tu nu poți face nimic. Apoi a apărut Lenuța, 4 ani. Fusese deja luată și returnată de două familii. Prea năzdrăvană… Cineva din orfelinat povestea că atunci când a doua „mamă” o ducea înapoi, Lenuța mergea în genunchi după ea, agăța de fustă și plângea: „Nu mă da înapoi, mamă, te rog! Nu mai fac!” Când Mila a întâlnit-o, Lenuța a întrebat-o din prima: „Și tu mă dai înapoi?” „Nu te dau!”, a spus Mila printre lacrimi. Dar nici adopția Lenuței nu merge ușor. Mila nu a intrat în detalii. „Dar e fiica mea și mă voi lupta pentru ea!” În acea zi, Mila a venit prima oară la biserică. „N-am unde să mă duc!” spunea ea. A apărut părintele, s-au sfătuit mult. – Totul va fi bine! Cu ajutorul Domnului! i-am auzit vorbele. Mila a zâmbit… Mergeam împreună spre casă. – Probabil mă credeți mândră și arogantă, a spus Mila. Dar eu doar m-am săturat să mă explic tuturor. Am auzit de toate… Eu am tăcut. Mila ne-a invitat să venim cu fetițele să ne jucăm cu cățeii. Am acceptat. O să mergem, dar mai târziu. Deocamdată… mi-e tare rușine. Și mă tot întreb: de unde atâta răutate în noi? În mine? De ce ne e atât de ușor să gândim tot ce-i mai rău despre cineva? Îi doresc Milei, acestei femei extraordinare pe care toți am judecat-o, să-i fie bine. Să o îmbrățișeze Lenuța și să-i spună: „Mămico!” Și să știe că nimeni, niciodată, nu o va mai da deoparte. Să se joace fericite cu cei trei câini minunați – Tepa, Maica și Feni… Și cine știe, poate se va întâmpla o minune, și Mila va avea un soț bun, iar Lenuța un frate sau o soră. Minuni există, nu-i așa? Și să nu le mai spună nimeni niciodată niciun cuvânt rău…

TOȚI O JUDECAM

Mirela stătea în biserică și plângea. De vreo cincisprezece minute am și numărat. Și ce ciudat mi s-a părut! Ce caută pițipoanca asta aici? m-am întrebat. Pe oricine mă așteptam să văd, dar pe ea, nu.

Pe Mirela n-o cunoșteam personal, dar o vedeam tare des. Locuim în același bloc din Chișinău, ne plimbăm în același parc eu cu cei patru copii ai mei, ea cu cele trei javre ale ei (așa le zicea toată lumea, dar bietele animale chiar erau cuminți).

Noi toate o judecam. Noi adică eu, alte mămici cu puradei după noi, bunicuțele băgăcioase pe bănci, vecinii de la scara B și, cred, toți trecătorii.

Mirela ce să zic, arăta beton, mereu la patru ace, cu parfumuri scumpe care ne dădeau palpitații, și pe deasupra ni se părea și cam ușuratică și plină de ea.

Ehe, alt iubit iar și-a găsit, bombănea tanti Leana, cu basmaua-n vânt, pe banca de lângă scară.

Al treilea deja! I-o și permit, la banii ei, nu ca noi, oftează vecina ei, tanti Viorica, care toată viața o trăit cu salariul de 3200 de lei pe lună. Fi-su de 45 de ani, Dorel, nici măcar la un Logan la mâna a doua n-a ajuns.

De ce nu naște și ea copii, că nu-i mai copilă, zicea moș Toader, care altădată era dușmanul tradițional al bunicilor, da acum toți erau cu gura pe Mirela.

Când s-a răspândit vestea că și proaspătul iubit a fugit, am făcut toți ai, ai, ai! și verdictul era: Da ce să-i faci, ușuratică! Bănuiesc că și-n casă put a câine!

Dar cel mai tare o antipatizau mamele cu copii. Că pe când noi alergam ca disperatele după ai noștri printre leagăne, boscheți, gropi și tomberoane (că numai copilul îi capabil să apuce fix unde te aștepți mai puțin), ea, domle, plimba câinii cu decență și chicotind uneori în direcția noastră. De parcă ne spunea: Înmulțiți-vă, trăiți stresul, eu am viața mea lejeră. Iar noi, cu calcule dacă ne ajung banii de ghetuțe noi Iulianei sau dacă mai ținem de ele o lună.

Clar, e dă-asta, ăă anti-copii, râdea prietena mea, Dana, mama a trei băieți.

Bă, la bogați îi altă treabă: căței, pisici, hamsteri. Noi la conserve și pâine cu gem, spunea Alina, gravidă cu gemeni și urcându-se în copac după fata ei.

Da egoistă cruntă, își vede doar de plăceri, numai vacanțe scumpe Eu n-am mai văzut marea de șapte ani, oftea Elisabeta, cu cinci copii acasă.

Da, da, normal!, făceam ecou și eu, cu cine prindeam, și fugeam să o ridic pe Ruxi cu genunchii juliți din cea mai apropiată groapă de nisip.

Și-a făcut adăpost de câini, mai bine făcea un copil, a spus prea tare o bunică într-o zi.

Nu-i treaba dumneavoastră! a sărit Mirela. Parcă voia să mai spună ceva, da s-a răzgândit și-a plecat cu cățeii ei nesuferiți.

Obraznică fată!, a mormăit bunica aia pe după ea.

Am rămas un pic pe gânduri privind-o din spate pe Mirela, cu obrajii în lacrimi, apoi am ieșit din biserică.

Stați, vă rog a spus ea după mine. Nu plecați.

Mirela venea încet spre mine prin curtea bisericii.

Dumneavoastră sunteți cea cu patru fete, care ne vedem mereu în parc?

Eu da. Iar dvs. cu trei câini.

Da. Pot să vorbesc cu dvs.? Ştiţi, mereu v-am admirat pe dvs. și pe alte mame; arătați atât de frumos împreună și s-a făcut roșie toată.

Dumneavoastră?!? am bâiguit. Era să zic: Cum, nu sunteți anti-copii, egoistă și pițipoancă? Și mi-am amintit privirile ei răutăcioase…

Ne-am așezat pe o bancă. Mirela a început să vorbească și să plângă. Nu trecuseră cinci minute și mi-am dat seama că femeia avea doar nevoie de cineva care s-o asculte.

Mirela crescuse într-o familie frumoasă, unită. Întotdeauna a visat să aibă mulți copii. S-a căsătorit din dragoste. După două sarcini pierdute și un diagnostic de infertilitate, bărbatul pe care-l iubea a dispărut ca vaporu-n ceață.

La fel a făcut și al doilea. Dar până atunci, Mirela a încercat tratamente peste tratamente și era s-o pățească rău de tot după o sarcină extrauterină.

A venit și al treilea Făt-Frumos, dar și el s-a evaporat când a auzit vorbe despre posibil copil. Îi plăcea mașina Mirelei, salariul Mirelei, dar nu faza cu copiii.

Aș fi dat totul ca să am un copil!

Credeam că adorați câinii, am spus eu, prost inspirată.

Îi iubesc, a zâmbit ea. Dar asta nu-nseamnă că nu iubesc copiii.

Ca să nu se simtă singură, Mirela l-a luat pe Titi. Mai apoi, pentru doar câteva zile, a găzduit-o și pe Mara, prietena unui amic. Rămasă definitiv. Pe Bubu l-a găsit iarna, aproape înghețat.

Mi-am amintit cuvintele acelei bunici: Mai bine făcea un copil! și pe moș Toader: Ceasul, măi fată pe Mirela ceasul ticăia. Avea deja patruzeci și unu de ani, deși arăta de cel mult treizeci.

S-a hotărât să adopte. Nu conta vârsta sau sexul copilului. Îi plăcea nespus de mult un băiețel de șase ani, Nicu. Sau, mai bine zis, Nicu a ales-o pe ea: Tu vrei să fii mama mea? Vreau!, i-a răspuns Mirela din toată inima.

Dar Nicu nu a ajuns la ea mama lui, bolnavă psihic, n-avea drepturile parentale suspendate și legea era mai presus de bunul-simț.

Pentru mine a fost devastator. Copilul avea nevoie disperată de familie, dar nu se putea.

Apoi a apărut Lenuța, de patru ani. Deja fusese adoptată de două ori și returnată de fiecare dată, că era prea energică. Se povestea că la a doua restituire, s-a ținut de fusta mamei și a urlat: Mămico, nu mă lăsa, promit că n-o să mai fiu rea!

La prima întâlnire, Lenuța a întrebat-o: Și tu o să mă dai înapoi? Niciodată!, a răspuns Mirela printre lacrimi.

Dar și aici s-au găsit piedici birocratice și proceduri peste proceduri. Mirela nu a intrat în detalii, dar a zis: E a mea și mă lupt pentru ea!

În ziua aceea intrase prima dată-n viață într-o biserică. Unde să mă mai duc, dacă nu aici?, mi-a mărturisit.

A venit părintele. Au stat mult de vorbă, i-a dat ceva de scris și la final: Toate vor fi bine, cu ajutorul Domnului!, i-a spus el. Mirela a zâmbit pentru prima dată.

Am mers acasă împreună.

Probabil credeți că sunt arogantă și rece, a spus Mirela. Dar eu doar m-am săturat să tot justific ceva. Am auzit atât de multe

N-am deschis gura. Ce să mai zic

Mirela ne-a invitat pe la ea, pe mine și pe fete, să ne jucăm cu cățeii. I-am promis că venim. Și chiar o să vin, dar nu chiar astăzi.

Deocamdată, doar mi-e atât de rușine.

Și mă tot gândesc: De unde, Doamne, atâta răutate-n noi? De ce suntem așa grăbiți să credem ce-i mai rău despre cineva?

Și îmi doresc din suflet ca Mirela, femeia pe care toți am judecat-o, să aibă parte de liniște, să fie fericită. Să o îmbrățișeze Lenuța și să-i spună: Mămico! Să știe că n-o mai lasă nimeni niciodată. Și pe lângă ele să sară veseli Titi, Mara și Bubu

Poate, cine știe, va apărea și un soț fain, adevărat. Și, de ce nu?, Lenuța să aibă un frățior sau o surioară. Chiar se întâmplă uneori minuni, nu-i așa?

Și să nu mai audă nimeni, niciodată, vreun cuvânt urât despre eleM-am dus acasă, cu capul plecat, gândindu-mă la cât de ușor am pus etichetă, cât de aprig am judecat fără să știu nimic despre rănile altuia. În seara aceea, i-am strâns pe copii lângă mine și le-am povestit despre Mirela, despre cum uneori oamenii poartă zâmbete strălucitoare ca armuri sub care își ascund dorințele cele mai adânci și durerile care dor cel mai tare.

A doua zi m-am ținut de promisiune. Am urcat cu fetele și am bătut la ușa Mirelei. Ne-a întâmpinat cu ochii umezi, dar plini de o lumină nouă. Cățeii dădeau veseli din coadă, iar în sufragerie era un leagăn mic, nou-nouț, și pe masă, între poze de familie, un desen: o fetiță cu părul ciufulit și zâmbet larg, ținând de mână o femeie cu rochie galbenă Eu și mama mea Lenuța și Mirela.

Am înțeles atunci că, în ciuda tuturor încercărilor și bârfelor, fiecare om are drumul lui către fericire, chiar dacă uneori trece prin noroiul judecăților și al neînțelegerii. Și am știut, fără îndoială, că nu-i niciodată prea târziu să vezi, să lași inima să asculte și, mai ales, să înveți să nu mai judeci niciodată dincolo de gardul inimii altuia.

Câteodată, trebuie doar să deschidem ochii și ușa. Restul îl face, poate, o minune mică și tăcută.