Trădarea sub masca prieteniei
De parcă iarna de atunci s-ar fi hotărât să-și arate întreaga splendoare: ninsese atât de mult încât ulițele satului și străzile Chișinăului se transformaseră în adevărate decoruri de basm. Fulgi mari, pufoși, cădeau tăcuți, acoperind totul cu o pătură imaculată, iar aerul avea o prospețime cristalină, cum numai la Moldova mai simți.
În apartamentul Mariei și al lui Nicu domnea însă o altă lume caldă, liniștită, plantă moale, tihnită și plină de pace. Dincolo de ferestrele groase se derula un peisaj alb, aproape ireal, dar înăuntru lumina dulce a veiozei răspândea multe raze, iar atmosfera era de un confort greu de descris. Sub pătură, așezați pe canapea, soții urmăreau împreună o comedie veche, molcomă, la televizor. Maria zâmbea vag gândurilor ei, Nicu urmărea filmul mai mult cu ochii, căci cu mintea era prins de dansul leneș al fulgilor de afară, încercând să tragă un pic din magia iernii din copilărie.
Liniștea abia a fost tulburată de sunetul telefonului. Nicu s-a zgârcit din instinct, parcă vrând să prelungească puțin momentul lor, însă sunetul s-a repetat. Cu un oftat, a scos telefonul mobil din buzunar, s-a uitat la ecran și a mai oftat, cu jumătate de glas:
Iar e Mihai, a spus spre Maria. A treia oară de azi.
Maria nici măcar nu s-a dezlipit de perna canapelei, doar a întors ușor capul.
Cred că iar ne invită la el la țară, a răspuns ea cu glas domol. Știi că și-a luat casă pe la Orhei. Tot vrea să serbeze E omul acela care nu primește nici în ruptul capului un nu.
Nicu a acceptat apelul, strivind ecranul cu degetul.
Salut, Mișu, ce-i?
Nicu! Veniți? Gata totul, focul în sobă, masa-i pusă, lumea se adună! Nu mai stați ca moșii-n casă, hai la Orhei, să bem un pahar, să râdem, să trăim! Vreau s-o văd și pe Maria
Nicu s-a uitat scurt la Maria, care i-a făcut imediat semn din cap: nu vrea, nu are chef de atmosferă gălăgioasă, nici de râsete stridente, nici de oboseala drumului și a poveștilor fără sfârșit. A înțeles-o după atâta timp împreună: le trebuia liniște, doar ei doi, să savureze niște zile cât mai tihnite.
Câteva secunde a tăcut, apoi i-a venit o idee:
Mihai, ce să zic… Maria a plecat ieri la mama ei la Căușeni pentru două-trei zile. De unul singur n-are rost să vin, știi cum e. Când se întoarce, poate dăm o fugă la țară, om bea un pahar, om povesti.
Hărțuiala de la capătul firului s-a oprit o clipă.
Cum adică a plecat?
Se-ntoarce mâine spre seară, a chicotit Nicu cu o urmă de regret jucată. Aveam planuri, să ieșim la un film, poate la patinoar, prin parc Ei, n-a fost să fie. Lasă, ne-om vedea altădată.
E bine, măcar să-mi spui când se întoarce, a continuat Mihai, cu tonul acela încărcat cu promisiuni.
Desigur, a spus Nicu, încercând să încheie conversația.
A pus telefonul deoparte și a scos un oftat de ușurare.
E insistent băiatul ăsta, a mormăit el, privind spre soție. Ce sens are să mă duc la Orhei să mă uit la cum se-mbată?! Mihai nu știe să petreacă altfel. Hai, mai bine rămân aici cu tine, să ne uităm la film.
Maria l-a cuprins cu brațele, simțindu-i răsuflarea liniștită, și în jur s-a strecurat iarăși liniștea: lumina caldă, tic-tac-ul ceasului, sclipirea fulgilor dincolo de geam.
Și mie mi-ajunge atât, a șoptit ea, și ochii i-au râs timid. Să privim filmul și să dormim. Avem tot ce ne trebuie
Nicu a zâmbit, gândindu-se cum peste câteva ore vor stinge lumina și se vor cuibări sub plapumă, liniștiți, legănați de viscolul de afară.
Dar la scurt timp, telefonul a sunat iar și, ce să vezi, tot Mihai era.
Nicu a privit iritat spre ecran.
Mihai ți-am spus a reușit să spună, dar de data aceasta vocea prietenului era gravă, aproape tăioasă:
Nicu, nu vreau să fiu rău, dar sunt la clubul Cristal și știi cine e aici? Maria, cu un bărbat, râd, se-mbrățișează, s-au îmbătat rău. Eu nu vreau să mă amestec, dar ți-e prieten și trebuie să știi! Ție ți-a zis c-a plecat la Căușeni înseamnă că te minte!
Nicu a înghețat, privind la Maria, apoi la telefon. Era o glumă proastă?
Ce? Ești sigur că ai văzut-o bine? Maria-i aici, lângă mine!
Prea sigur, a insistat Mihai. Dacă vrei, îi dau telefonul să-ți vorbească!
Nicu a strâns buzele, a închis scurt ochii și a acceptat să asculte.
Din telefon se auzeau ritmuri, glasuri și, printre ele, o voce de fată, foarte apropiată de glasul Mariei:
Alo? Cine mă caută?
A trebuit să-și înghită mirarea.
Maria? Eu sunt Nicu. Ce faci acolo?
A venit un râs și apoi o voce răgușită, batjocoritoare:
Of, Nicule, lasă-mă cu viața ta plictisitoare! Eu vreau să mă distrez, nu să putrezească viața de mine cu familia! Mă distrez cât am chef!
Maria, de lângă el, era palidă, cu respirația tăiată.
E absurd! Nu pricep, cine e fata asta și de ce minte? De unde știe de noi? a șoptit ea.
Și unde ești?
Ce-ți pasă ție? a răspuns aceeași voce, obraznică. Nu-ți datorez explicații. Fac ce vreau!
Apoi Mihai a intervenit:
Ai văzut, Nicule? Ți-am spus
Nicu a întrerupt:
Ajunge, rezolv eu mâine. Nu mai suna!
A lăsat telefonul deoparte, privind lung în tavan. Dacă Maria nu era lângă el acum, poate și-ar fi pus întrebări. Dar așa
Maria s-a lăsat pe spate, gâfâind. Vocea celeilalte fete chiar semăna cu a ei. Cine îi dăduse detalii? Trebuia să fie ceva pus la cale.
Ce porcărie mormăi ea.
Nici nu-mi imaginez, a zis Nicu încet, răvășit. Dar nu cred nici o clipă. Îți știu sufletul.
Și Mihai a fost atât de sigur pe el Dacă nu eram în casă? Ai fi crezut?
Nicu a îmbrățișat-o:
N-aș fi crezut. Tu nu m-ai fi mințit niciodată așa. O fi vreo farsă, vreo încercare prostească de a ne bârfi. O să aflu tot dacă trebuie, merg și la club, cer imaginile. O rezolv eu.
Maria s-a mai liniștit, cu capul sprijinit pe umărul lui.
Asta nu sunt eu. Dar cine și de ce?
Hotărârea din ochii lui era deja limpede: nu-i lăsa pe alții să le distrugă încrederea.
*****************************
A doua zi, aproape de prânz, Maria stătea la masa din bucătărie, cu laptopul în față, sorbind câte puțin din ceaiul de tei. Când a sunat telefonul, numele lui Mihai a apărut pe ecran și inima i-a tresărit. Curiozitatea a învins, deși nu i-a fost ușor să-i răspundă:
Salut, vocea lui era precaută. Ai vorbit cu Nicu după ieri?
Maria l-a lăsat puțin în aer și apoi a intrat în jocul lui.
Da Mai mult ne-am certat. M-a acuzat de lucruri aiurea, nu vrea să mă asculte. Zice că-l mint.
Tăcere o secundă. Mihai a tras adânc aerul în piept și, cu o mulțumire ciudată în glas:
Vezi? Ți-am tot spus, Nicu nu te apreciază. N-a înțeles niciodată cine ești
Maria și-a înăbușit iritarea. Era hotărâtă să afle până la capăt.
Ce vrei să spui cu asta?
Mihai și-a înmuiat vocea:
Meriți mai mult. Maria, eu te iubesc. De mult. Și sunt gata să fiu alături de tine, dacă vrei să-l lași pe Nicu. Eu sunt aici
Maria a rămas pe gânduri. De când ducea Mihai povara asta în suflet? De ce tocmai acum, după toată păcăleala asta? Numai să fie el cel care băgase intriga
Cu voce clară, a spus răspicat:
Mihai, e total nelalocul lui. Îl iubesc pe Nicu și vom rezolva tot. Nu te amesteca.
Iartă-mă dacă am spus prea mult Dar Nicu te-a acuzat pe nedrept. Cred că vrea doar să-ți găsească motiv să te lase, să nu suferi în zadar! Eu vreau să știi că ai la cine să vii
Maria a închis ochii, ținând strâns telefonul.
Mihai, în primul rând aseară am fost acasă. Doi la mână, nu ne-am certat, iar trei: știu că tu ai pus totul la cale. Nu înțelegeam de ce, dar acum pricep.
Pauză. Mihai a căutat cuvinte, apoi pe ton defensiv:
Ce tot zici?
Ai găsit o fată cu voce asemănătoare, ai învățat-o cum să mă imite, să creezi scandal ca să ne certăm. E adevărat?
Pauză din nou. Apoi Mihai a răbufnit:
Da, am făcut asta! Pentru că te iubesc, Maria! Pentru că văd cum te tratează Nicu. Nu meriți să te strice el! Măcar de-ai alege să fii cu mine!
Maria s-a închis atunci, tăcută, clocotind pe dinăuntru de amărăciune:
Să fiu cu tine? Niciodată! Ai trădat prietenia, ai trădat orice urmă de respect. Nu ai să vezi vreodată ceva între noi.
Mihai a tăcut, rămas fără cuvinte, apoi a încercat cu o ultimă iscusință:
Credeam că dacă vă certați, vei vedea cine sunt eu, cât te apreciez. Pe celelalte le-am vrut în zadar numai ca să uit de tine! Dar nimeni nu poate fi ca tine
Maria a rămas impenetrabilă:
Nimic nu mai contează. Nu-mi mai scrie, nici nu mă suna. Nu ai ce căuta între noi sau în amintirile noastre. Dispari definitiv!
A închis, punând telefonul pe masă. Inimă îi bătea tare, însă gândul că totul ieșise la lumină o liniști treptat. Afară ningea lin, acoperind totul într-o liniște estompată.
Ușa s-a deschis, iar Nicu a privit-o îngrijorat:
Ei?
Maria a răspuns cu un zâmbet trist:
Totul s-a lămurit. El a pus la cale totul, s-a confesat că mă iubește, că a vrut să ne certe, să mă ia de la tine Ce om mărunt, ce minte întunecată
Nicu a stat aproape de ea, i-a prins mâna, semn că totul e în regulă. A simțit în acea strângere toată protecția lumii.
N-a fost niciodată adevărat prieten, a rostit încet. Să trecem peste. Am simțit demult ceva ciudat la el… Totul e clar acum.
Maria s-a apropiat, sprijinindu-și capul de pieptul lui.
Da, acum știm pe cine să prețuim. Restul… e uitare.
Vocea ei vibra calm, și aerul din casă părea să prindă din nou contur și miros de liniște, lemn și ceai cald, chiar și un strop din parfumul ei preferat.
Știi, a glumit ea, cu ochii sclipind ușor, măcar nu vom mai merge niciodată la chefurile lui. Avem motiv și unul bun!
Nicu a râs, din toată inima, fără a mai simți vreo umbră.
Bem ceai, vedem filme vechi moldovenești, și nu ieșim niciunde, a continuat.
Perfect, a aprobat Maria, trăgând plapuma peste ei, ca pe o promisiune de tihnă.
Astfel, sub ninsori domoale și lumini calde, lumea lor mică a redevenit întreagă și neatinsă. Niciun fir de îndoială sau trădare nu avea să pătrundă acolo erau doar ei, doi oameni care știau acum că au tot: liniștea, încrederea și siguranța că mâine va fi la fel de pașnic ca astăzi…
******************************
Mihai și-a petrecut ziua pe scaun la bucătărie, cu o ceașcă de ceai rece care nu-i mai spunea nimic. În gând îi suna un singur glas: Nu mă mai suna. Niciodată.
Dar în loc de rușine sau părere de rău, a simțit doar o ciudată, inutilă mânie, o neputință care-i încleșta degetele pe marginea mesei.
De ce nu mi-a mers?! a izbucnit, trântind pumnul pe masă.
Și-a reamintit fiecare pas al planului: cum, cu câteva zile în urmă, întâlnise-o pe Irina în cafeneaua din apropiere; fata avea același timbru, aceeași privire, și acceptase să joace rolul Mariei. Îi povestise bârfă cu bârfă, replică cu replică, și crezuse că a găsit cheia.
Una peste alta, totul s-a terminat rău pentru el.
Nu eu am greșit! și-a spus, plimbându-se prin cameră. Ei nu văd! Nicu nu merită ceea ce are, iar Maria alege sărăcia de lângă el!
S-a oprit la geam, privindu-i cum ninge peste Chișinău. În amintiri i-a venit imaginea Mariei, râzând cu Nicu, de parcă nimic rău nu s-a fi întâmplat vreodată. Și, în locul unui regret sincer, s-a hotărât că, în sinea lui, va considera mereu că dreptatea era de partea lui:
Totul trebuia să fie al meu. Totul!
