Trădarea propriilor copii
Astăzi, mi-am amintit din nou cu amărăciune cum arătau sora mea și fratele meu vitreg, Catinca și Mircea. Frumoși de parcă ar fi fost scoși din reviste, înalți și brunet cu ochi ca seninul. Iar eu, Roxana, mereu neîndemânatică, cu piciorul drept ușor șchiop, mă stăruiam să fiu prima care ajunge la ei după ce au câștigat, din nou, un premiu la concursurile școlare din Chișinău. Le-am tricotat doi iepurași: unul în fustiță, altul în pantaloni pătrați. Mă întrebam dacă vor fi bucuroși.
Am încercat să mă strecor, strecurându-mă printre oameni, cu fața rotundă și părul rar prins în agrafe, zâmbind sincer, aproape copilărește.
Dați-vă la o parte, vă rog! Ei sunt fratele și sora mea! am spus cu bucurie.
Prietenii lor, tot de la liceul Gheorghe Asachi, s-au uitat cu milă și dezgust la mine. O blondă, Ilinca, râdea și întreba:
Cati, cine e fata asta plinuță? Zice că e sora ta. Chiar ești rudă cu ea?
Catinca s-a întors cu scârbă, aruncându-mi o privire care mă doare și acum.
Nu, sigur că nu. Eu am doar un frate, pe Mircea, a spus cu voce tare.
Ilinca pufni în râs:
Mă și miram! S-o fi băgat printre voi, vrea și ea faimă pe lângă voi. Încă vin și cu tot felul de jucării!
Lasă, poate fan local. Ia-i jucăriile, Ilinca. Noi mergem, e decernarea premiilor! a spus Catinca, luându-l de mână pe Mircea și plecând printre aplauze.
Ilinca mi-a luat jucăriile cu promisiunea că le va da. M-am bucurat, spunând că îi aștept acasă cu plăcinte calde cu brânză. Mi-aduc aminte cum am pornit stângaci spre ieșire, visând la acel moment scurt de bucurie.
Ți-le-am dat, a zis că vă așteaptă acasă. Cică face plăcinte… Parcă și ea e o plăcintă! Sigur nu-i neam cu voi? o necăjea Ilinca pe Catinca.
Nu, nu-i a noastră! Se bagă oricine lângă noi acum, vrea să fie pe lângă renume, Catinca a aruncat iepurașii la coș și s-a grăbit la festivitate.
De fapt, am mințit-o pe Ilinca. Eu chiar eram sora lor, dar vitregă. Pe mine m-a luat acasă mama lor, doamna Eleonora, când am rămas fără părinți după un accident. Eu, o fetiță cu piciorul șchiop, fără rude apropiate, am ajuns la ea. Eleonora era o rudă îndepărtată, cu nume diferit. Părinții biologici ai Catincăi și ai lui Mircea și-au arătat repulsia de la început.
Mamă, nu o lua pe asta la noi! E grasă, șchioapă, proastă. E rușine și să mergi pe stradă cu ea!
Copii, mi-e milă de ea. Oameni buni, animalele le iau în casă, dar ea e copil, vă promite mama că nu vă va deranja. Avem destul spațiu în casa mare! încerca să îi convingă doamna Eleonora.
Până la urmă, au acceptat, convins și de faptul că mama era directoare la un magazin alimentar și aducea leul acasă. Tata, domnul Grigore, nu era decât adjunctul ei și afemeiat. Dar era frumos, ca actorii de la TV, și copiii îl moșteniseră.
Am crescut mereu ca o umbră. Părul meu blond ca spicul de grâu, ochii de-un albastru deschis, aproape incolor. Catinca râdea:
Parcă are lapte cu cerneală în priviri! Șchioapa!
Am fost mereu rotunjoară, cu obraji rumeni și gropițe. Dar mereu singură la joacă. Orice se întâmpla, frații aruncau vina pe mine, de la vase sparte la haine rupte, iar eu dădeam mereu din cap și îmi ceream scuze, nevrând să îi văd certându-se. Mama adoptivă nu mă certa, însă tata se răstea:
Pentru ce ai adus așa sperietoare în casă? Îmi e rușine cu ea! Nu se poate uita lumea la copilul ăsta, lângă copiii mei perfecți! Cine are nevoie de așa ceva când va crește? O să ajungă de râsul satului!
Noaptea, plângeam în tăcere în fața oglinzii, dorindu-mi să fiu măcar puțin ca frații mei.
Am fost trimisă la scoală în alt cartier, la Vasile Alecsandri, căci gemenii au amenințat cu note proaste și absențe dacă nu. Mamă Eleonora a simțit că legătura fragilă pe care încerca să o creeze între copii era pe cale să se prăbușească.
Anii au trecut. Mircea și Catinca s-au dus la facultate la București. Eu am vrut să rămân cu mama.
Ce spui, fata mea dragă! Te trimit la orice universitate, plătesc oricât vrei, să fii ce-ți dorești: designer, traducătoare… Roxana, doar alege! mă strângea mama la piept.
M-am lipit ca un pisoi de ea, iar în brațele ei mi-era pace. Când venea acasă, eram prima care o aștepta, și afară, pe frig, dacă era nevoie.
Cei dragi nu mai făceau asta. Fiica și fiul răspundeau sec: Suntem ocupați, mamă! Cealaltă te așteaptă ca o cățelușă, de parcă n-are alt rost! Nu visează la nimic!
Atunci i-am șoptit:
Mamă, mă lași să fiu medic veterinar? Să îngrijesc câini, pisici, porcușori? Putem învăța aici, în oraș!
Am urmat liceul de profil, căci mereu aduceam acasă animale rănite, le vindecam și le găseam stăpâni. Nici câinele nostru, dulăul Artur, nu era de rasă, dar eu îl iubeam mult. Sora m-ar fi vrut cu pedigree, dar mama m-a apărat.
Vremurile s-au schimbat. Mama, bolnavă, a rămas acasă. Tata, văzând că nu mai are parte de bani, a plecat la prietena mamei, vecina noastră, Maria, care avea frizeria din centru. Copiii, în rarele lor vizite înapoi, cereau doar bani.
Când Mircea s-a trezit cu datorii de zeci de mii de lei moldovenești, a venit plângând la mamă la patru dimineața. Soluția? Să vândă casa mare.
Dar noi, mamă? Unde te vei duce cu Roxana? a întrebat mama speriată.
Aia poate să plece unde vede cu ochii, să muncească, e mare! Dar tu cu mine! Lera o să se bucure de tine! a zâmbit Mircea.
Lera, nora mamei, nu părea bucuroasă, dar mama tăcea și a acceptat ca să-și ajute fiului.
Să mergi singură, mamă, i-am zis eu. Eu o să mă mut la cineva, suntem împreună, să nu te temi pentru mine. O să vă scriu când mă voi stabili.
Am mințit. Nu iubeam și nu aveam pe nimeni. Doar nu voiam ca mama să sufere, că nu mi s-ar fi găsit loc la ei. Mi-am găsit repede o cameră într-o casă cu bătrânul moș Vasile, care avea găini, capre și porci în curtea dintr-un sat de lângă Chișinău. Am devenit prietenă bună cu el, m-a lăsat să stau pe gratis, dar eu îi ascundeam oricum ceva bani.
Mă simțeam în sfârșit respectată: lucram ca veterinară, oamenii mă apreciau, animalele mă adorau. După fiecare injecție sau tratament, le aduceam cadouri din salariul meu.
Hai, Rex, ia aici biscuițelul! Să nu te temi. Iar dvs., stimată doamnă Ana, să mă sunați la orice oră dacă aveți nevoie!
Oamenii erau recunoscători. Dar inima mă durea de grija mamei. Sunam des, dar de fiecare dată răspundea Mircea, spunând că mama se odihnește.
Până într-o zi, când moș Vasile mi-a propus:
Hai să mergem singuri la ei! Am Lada veche, dar merge, și eu am permis de șofer. Mergem să vezi pe mama ta?
Am mers împreună. Lera, soția lui Mircea, m-a primit rece, spunând cu nasul pe sus:
Cine sunteți? Ce vreți? Nu avem nevoie de nimic!
Am cerut să o văd pe mama.
Nu-i aici, a dus-o Mircea la azil. Era prea bolnavă. Nu are cine să aibă grijă de ea!
Am rămas mută. Voiam să plâng și să urlu.
Eu dacă aveam camera mea, o luam pe mama la mine! spunea moș Vasile pe drum.
Am găsit-o pe mama la un azil pe un colț de sat, schilodită, subțiată, o umbră a ce fusese. M-am repezit la patul ei:
Mamă, am venit! Te iau acasă, promit! La moș Vasile, unde miroase a fân și lapte dulce, iar eu o să-ți fac omletă cu ouă de la găinile lui! Mamă, iartă-mă, iubita mea!
Am reușit, cu actele aranjate cum trebuie, s-o iau pe mama cu mine. Moș Vasile a vorbit și el sus și tare, că n-are ce face acolo, și au lăsat-o să vină.
Zece zile mai târziu, mama s-a ridicat din pat. Afară mirosea a lapte și iarbă proaspătă. Găina Fevronia se plimba mândră, iar eu scoteam plăcinte din cuptor. Am intrat la mama cu un zâmbet timid, șchiopătând. Ea plângea, iar eu am îmbrățișat-o strâns, cerându-mi iertare că i-am lăsat pe aceia s-o trădeze. Mi-am cerut iertare că nu am loc de casă și că va trebui să stea cu mine la moș Vasile.
Mama mă strângea la piept, poate pentru prima dată cu adevărat, spunând cu glas stins:
Totul o să fie bine, Roxana. Acum suntem împreună, și nimic nu ne mai desparte.
Ei, fetelor! Hai la ceai! a întrat moș Vasile, iar toți am râs. Ținându-ne de mână, am mers la masă și înapoi la viață, împreună.
Astăzi, am înțeles ceva: sângele nu e totul. Familia adevărată e cea care îți rămâne alături când lumea îți întoarce spatele. Prețuiesc puținul și bunul, chiar dacă, uneori, vine de la cei pe care soarta ni i-a adus, nu sângele. Am învățat să fiu recunoscător pentru iubire chiar dacă vine sub alt chip decât cel pe care-l aștepți.
