Trei destine frânte
Ia să văd, aici sigur se ascunde ceva interesant!
Totul a început într-o sâmbătă obișnuită, când puneam ordine prin vechiturile din podul casei bunicilor de la țară. Eu, Catinca, scotoceam prin cutiile pline de amintiri, în timp ce mama, Vera, pregătea sarmale în bucătăria unde mirosea a cimbru și foi de dafin. Dintr-un colț prăfuit, am dat peste un album ponosit, acoperit de ani și uitare. Nu-l văzusem niciodată. Curiozitatea m-a biruit și m-am așezat într-un fotoliu vechi de lângă sobă, răsfoind tacticos pozele îngălbenite.
Primele pagini mi-au zâmbit cu instantanee pline de viață: Vera, tânără, veselă, cu prietenele prin Parcul Catedralei din Chișinău, un picnic la marginea Nistrului, alergând desculță printre flori de câmp într-un sătuc moldovenesc. Apoi, pe neașteptate, a apărut și un bărbat: înalt, brunet, sofisticat. În toate pozele cu el, Vera, adică mama, radia de fericire, îl privea cu tandrețe, îl strângea de mână, îi zâmbea larg. Îi urmăream încântată: împreună la o terasă din inima Iașului, plimbându-se de mână prin grădina Copou, râzând îmbrățișați în bătaia vântului. Cine era acest individ atât de distins? De ce nu-l văzusem vreodată? Și, mai ales, cum de mama îl privea așa?
Tocmai când tocmise mamaliga, am coborât în bucătărie, cu albumul strâns la piept și inima bătând puternic.
Mamă, am îndrăznit, deschizând albumul pe masa cu fața de masă brodată cu maci cine este bărbatul ăsta din poze? Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată
Mâna Verei, care scotea tava cu plăcintă cu mere din cuptorul cu lemne, a tremurat o clipă, dar a pus-o repede pe suport și mi-a zâmbit vag, încercând să fie calmă:
A, Dragomir… Nu ți-am povestit de el? Am fost împreună înainte să-l cunosc pe tatăl tău…
De ce n-ai zis niciodată nimic? am întrebat eu, răsfoind albumul. Vă vedeam fericiți… Ce s-a întâmplat cu voi?
Vera și-a șters mâinile de șorț, a privit în curtea unde jucau copiii. Subiectul părea greu, dar știam că nu mă voi lăsa până nu aflu totul.
Of, draga mea, a fost o poveste grea, a suspinat ea. L-am iubit mult pe Dragomir, dar am făcut o prostie. Eu am stricat totul. Din orgoliu. Dintr-o ambiție prostească.
M-am așezat la masă, privind-o în ochi. În lumina blândă a după-amiezii, chipul Verei era brăzdat de o ușoară tristețe care m-a înțepat.
Povestește-mi, te rog! Vreau să știu de ce ai ales un om pe care nu l-ai iubit niciodată Nu l-ai îndrăgit pe tata niciodată, adevărat? De ce? De ce nu pe Dragomir?
Mama a rămas o clipă tăcută, s-a ținut de cana de ceai cu menta ca să nu-i tremure mâinile. Am văzut în ochii ei o fracțiune de secundă de rușine, de regret.
Nici vorbă să-l fi iubit vreodată pe tatăl tău, a spus ea cu amărăciune. Ba chiar uneori l-am disprețuit. Știam că nu mi se potrivește, dar
Mi-am dat seama că zbuciumul acela vechi încă doare. Eu bănuiam mereu, dar să aud așa ceva din gura mamei era parcă mai greu decât îmi imaginasem.
Te-au forțat bunicii, cumva? te-au măritat fără voia ta?
Vera a zâmbit trist, cu un zâmbet abia perceptibil.
Era tocmai invers, a spus ea încet. Mama s-a împotrivit, voia să mă țină cât mai departe de Ion, tatăl tău. Dragomir era un băiat bun, de viitor, fiu de preot cu prăvălie, învăța la universitate în Cluj. Toți ar fi vrut să ajung cu el.
Apoi a rămas câteva momente în gânduri.
Vezi tu, Catinca, la mine e un bai: nu suport să fiu împinsă de la spate. Când cineva vrea să-mi impună ceva, fac exact pe dos, numai să mă împotrivesc chiar dacă îmi fac rău. Așa am fost de mică. Și Dragomir n-a înțeles, ori n-a vrut să înțeleagă asta.
Privea pe fereastră la primele flori de măr ce tremurau în curte. Dacă n-ar fi fost firea ei încăpățânată poate viața ar fi luat alt drum. Dar atunci, din mândrie, a vrut să arate tuturor că nimeni nu o poate conduce.
Prin hotărârea aceea, Vera a frânt trei vieți: a ei, a bărbatului ce l-a iubit și a omului pe care, din ciudă, l-a luat de soț. Era un drum închis din start. Știa asta; și totuși, n-a vrut să cedeze.
~~~~~~~~~~~~~~~
O să-mi amintesc mereu după-amiezele acelea în care mama gătea împreună cu Dragomir la casa lui din Huși. El stăpânea bucătăria cu siguranța unui bucătar de la Hanul Răzeșilor. Când tăia legumele, parcă dansau cuțitul și tocătorul. În locuința lor mirosea mereu a busuioc, a ceapă prăjită și crutoane proaspete. Vera încerca să-l ajute, ca orice fată crescută la țară; dar Dragomir îi punea mereu mâna ușor pe umăr: Șezi, dragă, aici e regatul meu. Doar prezinți, admiri și te bucuri.
Dragomir era mândru: Știi că mama avea un restaurant la Bălți? Acolo am crescut, am învățat tot. Și eu, modest să fiu, nu-s rău la ale cratiței, nu-i așa?
După jumătate de ceas, Vera lăsa farfuria goală. Era deliciu, mâncarea avea o armonie specială, erai gata să juri că n-ai mai gustat așa ceva niciodată.
Ești realmente un artist! Cum de-ți ies lucrurile atât de… de minunate?
Dragomir surâdea mulțumit.
Secretul e dragostea pentru ce faci și puțină inventivitate. Dar promisiunea-i promisiune: te duc cândva la restaurantul familiei. Ce gusturi ai să mai capeți atunci!
O să mă ții de cuvânt? râdea mama.
Apoi, Dragomir a zis cu un licăr serios:
Eu am gânduri mari! În toamnă deschidem un local aproape de Chișinău, în preajma lacului. Deja-l renovăm. Am să fiu administratorul principal și sunt sigur că-l facem cel mai căutat loc din zonă!
Mama visa cu ochii deschiși la viitorul care se arăta în fața lor: viață nouă, restaurant la oraș, și toate promisiunile lumii la un loc. Dar, în adâncul sufletului, avea un nod și o îngrijorare. A întrebat cu o voce aproape șoptită:
Vrei să pleci acolo fără mine? Mă lași aici?
Dragomir părea surprins de întrebare:
Cum să plec fără tine? Tocmai cu tine vreau să merg, deja am găsit apartament într-o zonă frumoasă, ne căsătorim acolo, ai să vezi ce liniște-i pe malul lacului Și cu universitatea găsim o rezolvare, o trecere; totul e pus la punct!
Vorbea repede, plin de încredere în planurile sale. Dar mama a simțit cum i se strânge inima: Deci el a decis tot, fără mine? A crezut că doar bat din palme și plec? Să renunț la rădăcini și să-l urmez fără să-mi fi cerut părerea?
Tăcerea s-a așternut pentru câteva clipe.
Îmi pare că ai decis totul fără mine, a zis mama, cu glas obosit. Eu nu pot așa… Nu pot să accept să decidă altcineva asupra vieții mele.
S-a ridicat de la masă și s-a uitat spre fereastră. Dragomir a venit aproape de ea, stingher, încercând să ajungă la sufletul ei.
Vera, n-am vrut să par că decid eu totul! Am vrut doar să te bucur cu gândurile mele de viitor!
Dar mama era deja hotărâtă să nu cedeze. Mândria și-a spus cuvântul: Nimeni nu mă conduce, nici măcar omul pe care-l iubesc! A smuls inelul de logodnă de pe deget și l-a aruncat pe podeaua din lut, unde s-a rostogolit amarnic…
Ajunsă acasă, în camera răcoroasă de la etaj, Vera a stat mult pe gânduri, cu ochii în lacrimi și pumnul strâns pe cotiera vechiului fotoliu. Știa limpede: dragostea lui Dragomir nu era vreo amenințare, ci o speranță de viață mai bună. Dar gândul că cineva ar dicta pentru ea cum să trăiască îi înfuria sufletul. Dacă acum mă las, va crede că poate decide tot unde să muncesc, cu cine să mă văd, cum să-mi duc zilele Mai bine singură decât înlănțuită fără voie!
Câteva luni mai târziu, încă frământându-se, Vera l-a întâlnit pe Ion, bărbat cumsecade, tăcut, care o simpatiza de mult pe ascuns. Faptul că Dragomir, fiu de oameni cu stare, a pierdut teren în fața lui i-a dat lui Ion un fel de mulțumire vanitoasă. Mama s-a aruncat în brațele acestei relații din sentimentul că trebuie să o ia de la capăt, să arate tuturor că poate fi fericită și fără iubirea care-i frânsese aripile.
~~~~~~~~~~~~~~~
Așa am ajuns, Catinca, să mă mărit cu primul venit… a rostit mama privindu-se în gol. Tatăl tău nici nu s-a gândit vreodată la cum vom trăi. După un an au început cearta, încăpățânarea, indiferența. N-am știut niciodată să fim un cuplu. După șapte ani, am divorțat…
Am ascultat-o cu atenție, încercând să înțeleg. Simțeam nevoia să aflu totul despre omul care putea să fie, de fapt, părintele meu spiritual.
Dar de ce spui că ai făcut trei oameni nefericiți? Dragomir n-a reușit să te uite niciodată?
Nu știu dacă m-a uitat, a oftat Vera, însă i-am văzut ochii goi la ultimele ocazii când ne-am intersectat. Nici el, nici eu n-am supraviețuit cu adevărat despărțirii. Ion a sperat că, dacă mă ia, va fi împlinit, dar amândoi am fost ca doi străini. Trei oameni cu sufletele ciuruite.
Privind pe fereastră la umbrele serii toropind gradina, mama a continuat, cu voce scăzută:
Dragomir s-a ridicat sus tare: restaurante, faima, respect. Dar a devenit om rece, aspru, cu buzele strânse și privirea tăioasă. A avut două neveste, dar nu i-a ținut nimic. Numai băiatul lui, Radu, îl mai vede blând, așa cum îl știam eu în tinerețe.
A făcut o pauză scurtă. Apoi a rostit încet, fără a mă privi:
Nevestele lui seamănă cu mine: brunete, înalte, la fel de zvelte. Prietenul lui mi-a șoptit odată că nu m-a uitat, dar trecerea anilor nu se mai repară. Mi-e rușine, chiar dacă aș vrea să-mi cer iertare caracterul meu nu mă lasă, și mândria nu-mi dă voie să recunosc că am greșit.
Am tăcut împreună câteva clipe. Mama părea împăcată: obosită, dar senină, ca un om care a acceptat de mult soarta.
Să știi, Catinca, nu-mi pare rău. Fie cum a fost, viața o ducem cum ne e dată. Dacă nu eram tu, n-aș fi avut niciun rost. Și-n durere se găsește lumină, dacă nu renunți la ceilalți.
Se lăsase deja noaptea peste sat, iar în odaie se aprindea lumina blândă, de lampă, aceea care păstrează căldura familiei. M-am apropiat de mama și am îmbrățișat-o, încet. Extrem de strâns, ca să-i arăt că, indiferent de trecut, suntem aici, împreună.
În clipa aceea amândouă am înțeles: trecutul e bun acolo unde stă, iar viitorul îl croim împreună, om lângă om, cu sufletul deschis spre lumină.
