Tu nici nu m-ai iubit cu adevărat. Ai venit lângă mine fără dragoste. Acum mă vei părăsi, când m-am îmbolnăvit
Nu te las! a spus Ancuța, strângându-l în brațe pe Ilie. Ești cel mai bun bărbat! Niciodată nu te voi părăsi
Ilie nu putea crede că aude asta. Îi era și greu să creadă în ce spunea soția lui, așa supărat era
Ancuța fusese nevastă de douăzeci și cinci de ani, și toți bărbații o doreau și după atâta vreme. Așa fusese și când era fată tânără cea mai curtată din sat.
Ce să mai spunem de tinerețe! Băieții o curtau din clasele primare. Și totuși, deși dorită, Ancuța nu putea fi numită o frumusețe.
Totuși, ea nu s-a despărțit niciodată de soțul ei, chiar dacă Petru, bărbatul ei, nu era deloc cel mai ușor om.
Nu, Ancuța a rămas cu Petru până la capăt. Au crescut-o împreună pe Livia, le-au dat-o după bărbat și au lăsat-o să plece cu alesul ei în Italia. Le trimiteau fotografii minunate din Verona și îi tot chemau în vizită. Până la urmă Ancuța tot nu s-a dus. Petru, însă, s-a dus de tot
Petru și-a găsit sfârșitul în accident de mașină. Straniu De fapt, i s-a spus Ancuței că cel mai probabil i s-a făcut rău la volan. Inima nu a mai ținut, și-a pierdut controlul.
Poate că a leșinat? a presupus ea, stinsă de durere.
Acum nu mai putem afla, a oftat prietena ei, Raluca, medic. Cauza: traumatisme multiple, incompatibile cu viața.
Ancuța a fost în șoc. Raluca a ajutat-o să organizeze totul. A aflat și detalii pe căile ei medicale. L-au dus pe Petru la roaba și a rămas Ancuța singură într-o casă mare, pe care o clădiseră o viață întreagă împreună.
Pentru doi oameni, casa nu era chiar așa mare, mai ales când veneau rudele sau prietenii, dar pentru o femeie singură prea mult loc, dar și o povară.
Casa cere mâna bărbatului
Livia a venit la înmormântare. A încercat să vorbească cu mama despre vânzarea casei, cumpărarea unui apartament, poate și o mutare definitivă la ei, în Italia.
Vai de mine! a sărit Ancuța. N-am trudit la casa asta ca s-o dau vândută! Și nici la voi, în Italia, nu mă duc. Mi-a ajuns s-o văd
Mama!
Ești cam neagră, Livie! a zâmbit printre lacrimi Ancuța. Glumesc, fată dragă.
Atunci, dacă glumești, înseamnă că încă nu-i așa de rău.
Totul era complicat, la fel cum fusese și omul pe care îl plângea. Petru, pe de o parte, fusese grijuliu și iubitor. Pe de altă parte, un om al dispozițiilor. Când dădea de-un chef rău, îi punea Ancuței nervii la încercare. Apoi regreta și cerea iertare. Iar ea nu ținea ranchiună, era un suflet blând. Așa au trăit. Douăzeci și cinci de ani! O viață întreagă
Livia a stat puțin, apoi a plecat soțul ei lucra mult, ea trebuia să se întoarcă să aibă grijă de casa lor. Și Ancuța a rămas iarăși singură.
Știa însă prea bine că nu va fi așa pentru mult timp.
Așa a fost. După jumătate de an de doliu, a șters lacrimile și a descoperit în preajmă câțiva bărbați gata să o curteze.
Mama ei de pe timpuri se mira:
Ce-or vedea ăștia la tine, fată? Vin buluc toți! Nu ești nici vreo frumusețe sau nu pricep eu ceva, poate.
Ești bună, mamă, râdea Ancuța, dându-și cu ruj pe buze. Frumusețea e apă de ploaie, tot farmecul sufletului contează! Femeia trebuie să aibă sclipire și să știe a fi aparte.
Mergi, fată, ieși la plimbare! hohotea mama. Că așteaptă voinicii și poate se răzgândesc.
Lasă, că vin și alții, dădea din umeri Ancuța, puțin arogantă.
Și au trecut aproape treizeci de ani de la acea discuție, dar nimic nu s-a schimbat. Femeile se plâng că nu mai găsesc bărbați după patruzeci de ani, da la Ancuța, la patruzeci și șase, erau doi pretendenți, amândoi buni.
Inima îi bătea mai tare pentru Vlad. Plăcut la chip, domn, știa să povestească și să țină o discuție. Dar Vlad era dezghețat doar la vorbă. Ancuța a simțit cu timpul că nu era bărbat de casă mare, nu pentru traiul adevărat.
Celălalt, Ilie, era băiat simplu, harnic și strașnic la muncă. Om muncit, puternic, mai tăcut, dar faptele-i vorbeau în loc. Mânuia totul în gospodărie, era cu inima bună, dar și cu coloană vertebrală.
Cu soția dulce și lin, dar când trebuia, muta și munții. Deși Ancuța nu-l iubea ca pe Vlad cine să înțeleagă logica femeilor
Ilie nu-i făcea declarații pompoase. Trezăl, era tăcut. Abia după un pahar de vin de buturugă, i se dezlega limba cu glume, povești și bancuri de-ale satului.
Bea, adevărat, dar a doua zi era om de muncă, se spăla cu apă rece și trecea la treabă.
Ancuța l-a ales pe Ilie.
Vlad s-a simțit rănit că vorbele lui frumoase n-au avut câștig, și a dispărut.
Ancuța s-a măritat cu Ilie, iar el era nespus de fericit. La nuntă a băut cam prea mult, dar a cântat și a jucat până s-a lăsat jos de oboseală.
Ești șmecheră, i-a zâmbit Raluca. Abia s-a liniștit lumea după moartea lui Petru, iar tu deja porți rochie de mireasă. Se plâng femeile că nu găsesc bărbat, dar ție doar să ieși din poartă!
Uite, mai spune odată, ce-or vedea în tine, de nu ești nici așa frumoasă?
Ei, nu! Nu mai zic nimic. Dar recunosc, ai avut mereu ceva special, pe bune.
Eu tot nu înțeleg ce văd, Raluca. Vorbește cu mama despre asta că poate ea știe.
Ancuța a aruncat o privire jucăușă, apoi s-a dus să danseze cu Ilie, care a venit s-o invite. A dansat și ușor i-au fugit din minte ultimele îndoieli.
Ce dacă-i mai simplu Ilie? E harnic, om de casă, încă bine arată. Și mai tăcut poate nici nu-i rău asta. Ce-ar fi fost cu Vlad? Din vorbe n-ai sătura burta.
În câteva luni, gospodăria Ancuței s-a transformat: grădina mândrețe, copacii nepotriviți dați jos, pământul nivelat, straturi de flori, foișor nou construit de Ilie. În casă, totul lucra, simțeai că bărbatul are grijă.
Da, Ancuța a făcut o alegere bună. Foarte bună.
Ilie aducea bani în casă, mereu dorea s-o surprindă pe Ancuța cu câte un mic dar.
Compara viața cu el cu anii lungi petrecuți cu Petru și adesea regreta că nu l-a întâlnit mai devreme. Aur de om!
În serile de vară făceau grătar la foișor, unde Ilie a pus masă și bănci din lemn masiv.
Ancuța, sătulă de friptură, se cuibărea lângă Ilie. El zâmbea, uitându-se la ea.
Ce-ai, Ilie?
Nimic. Mă bucur.
Fosta lui nevastă fusese fată mofturoasă, nici nu mai credea că va mai găsi așa o femeie bună.
Au gustat din fericirea lor patru ani până când Ilie a început să se simtă slăbit.
Obosea repede, slăbea pe zi ce trece. Dacă gusta ceva de băut și lui îi plăcea câteodată , se simțea și mai rău.
Ilie, trebuie să mergi la doctor! s-a impacientat Ancuța. Ce aștepți? E clar că ceva nu e în regulă.
Ce prostii, Ancuțo? O să treacă
Ce-i cu gândirea asta de pe vremuri?! Dacă nu trece? Sau ce, ești ca toți bărbații îți e frică de doctori?
Nu.
Ilie nu i-a spus Ancuței ce-l temea cel mai tare. Îi era frică să nu fie bolnav rău și ca Ancuța să-l lase. Să nu vrea ea să-și trăiască viața lângă un bolnav.
Nu era prost. Știa că Ancuța s-a măritat cu el dintr-o socoteală practică, nu din mare dragoste. Dar el o iubea! Din tot sufletul.
A văzut-o tot la magazin, încurcată, căutând portofelul, și atunci s-a îndrăgostit pe loc. Nevolnicia ei i s-a părut nespus de duioasă.
Ar fi vrut să meargă la ea, s-o ridice în brațe și s-o ocrotească o viață. Mama lui, când a văzut-o pe Ancuța, a spus volatil:
Tu să trăiești, băiete Dar nu știu ce ai găsit la ea! Nu-i frumoasă, nici tânără. Pentru tine ar veni orice fată!
Dar Ilie nu voia pe nimeni altcineva. Și acum, dacă era bolnav, pentru ce-ar mai rămâne Ancuța?
N-a putut s-o convingă să meargă la doctor. Era sâmbătă seară. La ei erau musafiri: Raluca cu bărbatul, Boris. Ilie cu Boris dădeau berea pe gât și făceau friptură. În bucătărie, Raluca tot medic, tăia salata și i-a șoptit Ancuței:
Ilie nu cumva e bolnav?
Nici eu nu știu! a exasperat Ancuța. Îl rog să meargă la doctor. Nici vorbă! Tu ești medic, zi e ceva cu el?
Ei… Arată cam rău. A slăbit. Parcă și pielea i-a devenit galbenă.
Doamne! Raluca, roagă-l tu, poate te ascultă pe tine. Te rog, tu ești medic!
Raluca a privit-o atent pe prietena ei:
Ancuța tu-l iubești? Știu că nu erai chiar sigură pe tine
Ancuța și-a mușcat buzele, nu a răspuns.
Dar nici Raluca n-a mai apucat să-l convingă: Ilie a leșinat în toiul mesei. Au chemat salvarea. Ancuța a mers cu el la spital. N-a mai deschis ochii până la operație. Ea i-a ținut mâna și s-a rugat.
Au intrat cu el direct în operație.
Tumoră pe ficat.
Cancer?! s-a speriat Ancuța.
Așteptăm rezultatele analizelor.
Tumora s-a dovedit benignă, dar era deja prea mare când Ilie a ajuns pe masa de operație.
Doctorii i-au interzis aproape orice și l-au avertizat că recuperarea va fi lungă. Poate să nu-și revină complet. Avea deja o vârstă.
Ilie era doborât. În spital l-a vizitat mama lui.
Ancuța era la lucru, așa că mama sa i-a adus mâncare dietetică.
Băiete, nu te recunosc! i-a zis Viorica. Ce ai? Ai scăpat cu viață! N-ai cancer! Trebuie să fii mulțumit, iar tu stai bosumflat. Ia de aici niște chifteluțe!
Nu vreau să mănânc.
Ba trebuie! Ce-ai? Vine măcar Ancuța?
Vine deocamdată. a răspuns el.
Cum adică? Ți-e teamă că o să te lase? Ar fi nebună!
Gata, sunt un nimeni! Nu pot să lucrez, nu pot nimic. O să fac cincizeci abia din iunie și uite-mă, invalid! Cine are nevoie de un invalid?
Ce se întâmplă aici? a întrebat Ancuța, intrând în salon. Vă aude tot spitalul. Bună ziua, doamna Viorica!
Eu plec. Noroc, Ancuța, și sănătate.
Ce e aici?
Mama lui a dat din mână și a ieșit. Ancuța s-a spălat pe mâini și s-a așezat lângă patul lui Ilie.
Ce ai, invalidule? Ți-s toate membrele la loc. Restul se repară. Știi ce-am citit despre ficat?
Ce?
E un organ care se regenerează singur. Dacă îți mai rămâne 51% din el, se face iar întreg. Ție ți-au rămas 60%. Dă-i vreme, totul va fi bine!
Dar am eu timp?
Cum?
Timp.
Ilie, ceva nu-mi spui? Ți-au ascuns doctorii ceva?
Nu, nu, nu la asta m-am gândit
Ilie a fost externat. Acum începea partea cea mai grea: oricât încerca să muncească, obosea imediat. Nimic nu-l dărâma mai rău decât neputința asta.
Se apropia ziua lui, gândul la sărbătoare îl întrista. Nu putea mânca ce voia, nu bea. Mare bucurie!
Ancuța părea că nici nu observă că obosește repede și cu entuziasm ținea dietă cu el.
Ancuțo a prins curajul să întrebe. Ce va fi cu noi acum?
La ce te referi?
Ei mă vindec greu. O să mă lași, nu? Mai bine să știu acum.
Dar de ce să te las? Mie mi-e bine cu tine.
Pentru că numai când eram sănătos îți era bine. Acum nici eu cu mine nu mă simt bine.
Of, prostii spui. Ia-te în mâini, Ilie!
Mă străduiesc! Da ce pot să fac? De două ori am dat cu ciocanul, și cade lumea pe mine.
Ancuța a venit din spate, l-a îmbrățișat și și-a lipit obrazul de ceafa lui.
Te iubesc eu pe tine. Și niciodată nu te las. Iar tu nu te grăbi cu vindecarea. Lasă totul să meargă încet.
Mă iubești? Pe bune?
Pe bune-bune.
Ancuța nu-l lasă pe Ilie. Încet, încet, el își revine.
Pentru aniversare i-a organizat o sărbătoare fără licori tari, să nu-l doară sufletul că nu poate bea.
Au venit câțiva prieteni, au stat la foișor, s-au jucat table și cărți.
Ai noroc cu soția asta, Ilie! l-au lăudat prietenii când au plecat.
Văd că o să mergeți la crâșmă să beți în sănătatea mea, i-a ghiontit el cu umor amar.
Au râs și au plecat. Seara, Ilie și Ancuța stăteau pe prispa casei, privind cerul plin de stele. Fericiți. Atunci, pentru prima oară după luni de zile, Ilie s-a simțit mai bine.
A început să creadă că o să își revină. Și că femeia lui chiar nu-l va lăsa niciodată. A strâns-o mai tare la piept.
Ce-i, Ilie?
E bine a răspuns el liniștit.
În sfârșit, a râs Ancuța și l-a sărutat pe obraz.
Erau fericițiPeste câteva luni, când soarele s-a lăsat iar blând peste sat, Ancuța și Ilie munceau împreună la flori, în grădina nouă. Ilie se oprea des, sprijinindu-se de sapa lui, dar n-o spunea ca odinioară în ciudă râdea, privindu-și soția cum aranjează cu migală tufănicile.
Într-o duminică, Livia a venit în vizită cu copiii ei, fugind din Italia agitată pentru câteva săptămâni de liniște. A găsit-o pe mama veselă, cu obrajii mai rumeni ca altădată, stând la masă cu Ilie, împărțind un borcan cu dulceață de casă și felii de pâine coaptă în cuptor.
Copiii fugiți prin curte, printre găini și copaci umbriți, iar Livia a privit scena, ușor mirată.
N-ai obosit, mamă? a întrebat ea, așezându-se aproape.
Cu tatăl vostru n-o să apuc eu nici să îmbătrânesc! a glumit Ilie, zâmbind larg.
Hai, Ilie, că dacă nu eram eu, nici găina nu mai cotcodăcea pe aici! a râs Ancuța.
Ilie a prins-o de mână, un gest mic, dar privirea li s-a întâlnit și s-a luminat ceva adânc între ei, ca o înțelegere nerostită a fericirii simple.
Seara, copiii au adormit devreme, obosiți de soarele satului, iar Livia i-a lăsat în liniște și s-a dus la mama ei pe prispă. S-au uitat amândouă la stele, și Livia a așezat capul pe umărul Ancuței.
Tu chiar ești fericită, mamă?
N-am fost niciodată mai împăcată. Să știi că, deși nu-l iubeam la început acum, parcă tot sufletul meu a crescut cu el.
Ilie a venit și el afară, piticând taciturn pute, s-a așezat lângă ele fără zgomot. Au rămas așa toți trei, sub cerul satului, tăcuți și senini, până când un dor dulce i-a cuprins pe fiecare în felul lui.
În acea liniște, Ancuța și-a amintit vorbele mamei ei:
Nu frumusețea, fată doar cine știe să țină aproape, acela trăiește cu adevărat!
A zâmbit, privind brațul tăcut și puternic al lui Ilie. Da, aici era fericirea. Nu în vorbe mari, ci în fiecare zi dusă cu un om bun, în câte-un râs, în grija împărțită, în liniștea care încăpea acolo, în inima casei lor.
Și, pentru prima dată de când a rămas văduvă, Ancuța nu s-a mai temut de nimic. Știa: nu contează cât va dura, dar cât reușești să iubești atunci când contează cu adevărat.
Sub bolta înstelată, a strâns mâna lui Ilie. El n-a spus nimic, dar a rămas acolo, lângă ea, până când zorii au scăldat în lumină curtea și sufletul lor, încă o zi.






