Umbrele trădării

Umbra trădării

Seara de toamnă învăluia Chișinăul într-o lumină caldă a felinarelor. Frunzele șoptau sub picioare, creând o falsă impresie de liniște. Radu, îmbrăcat într-un pardesiu întunecat, ținea strâns în mână un buchet de crini albi, așteptând în față blocului iubitei sale, Elena. Era o zi specială – urma să o prezinte părinților săi. Inima îi bătea cu putere, imaginându-și cum vor râde toți la cină, cum mama sa o va îmbrățișa pe Elena și o va numi „fata perfectă a fiului ei”. Dar soarta îi pregătea o lovitură grea de digerat.

Ușa blocului scârțâi, iar Elena apăru în cadrul ei. În loc de rochia elegantă pe care o aștepta, purta niște blugi vechi, părul îi era prins neglijent, iar fața fără urmă de machiaj. Părea că nici nu se gândise să plece undeva.

— Crinii sunt inutili, spuse ea rece, dând buchetul la o parte. — Radu, nu vreau să te mint. Există altcineva. E mai în vârstă, are succes, îmi poate oferi tot ce mi-am dorit. Ești un băiat bun, dar… nu ne potrivim. Îmi pare rău.

Cuvintele ei, ascuțite ca un cuțit, îl străpuseră. Radu nu răspunse. Nu contrazise, nu ceru explicații. Buchetul care, cu o clipă în urmă, simboliza dragostea lui, zbură în tomberon. Și, împreună cu el, se părău și toate visele sale. Plecă cu o durere sfredelitoare în piept.

Cafeneaua „Teiul” îl primi cu căldură și miros de cafea proaspătă. Fusese locul lor, unde petreceau serile râzând și visând la viitor. Acum, totul îi amintea de trădare. Se așeză lângă fereastră, comanda un espresso și se pierdu în gânduri. Cum putuse ea? De ce nu spusese mai devreme? De ce alesese exact ziua în care el pregătise întâlnirea cu familia sa?

Acasă, părinții îl așteptau. Mama, probabil, întinsese deja masa, așezase farfuriile cele mai bune, se pregătise să întâlnească „fata perfectă a fiului ei”. Radu simți o rușine sufocantă la gândul că va trebui să le spună adevărul. Nu meritaseră o asemenea dezamăgire. Muzica de jazz, difuzată încet, nu făcu decât să întărească amărăciunea. Își aminti cum Elena se distanțase în ultima vreme, cum apăruseră bijuterii scumpe pe care le explica drept „prime”. Cum putuse să fie atât de orb?

Deodată, privirea îi fu atrasă de o fată la masa din față. Avea părul castaniu prins neglijent, iar ochii îi erau plini de lacrimi, pătrunzând prin geam în întunericul nopții. „Ce zi e asta? Toată lumea cu inima frântă?” se gândi el.

După ce își termină cafeaua, se îndreptă spre ieșire. Trecând pe lângă ea, îi atinse accidental geanta.

— Scuză-mă, n-am vrut… începu el.

— E în regulă, se pare că azi e ziua scuzeilor, răspunse ea, forțându-se să zâmbească. Vocea ei, moale și puțin tremurată, îl făcu să se oprească.

Nu știa de ce începuse să vorbească cu ea. Poate pentru că ochii ei triști îi oglindeau propria durere. O chema Ioana. Povesti cum iubitul ei, cu care visa la o căsătorie, o părăsise cu vorbele: „Ești prea obișnuită pentru mine”.

— Credeam că obișnuința înseamnă sinceritate, oftă ea, trăgând o șuviță de păr. — Dar el voia o păpușă, nu pe mine.

Ioana vorbea ca și cum și-ar fi turnat sufletul, iar Radu simți cum vorbele ei rezonează cu ale sale. Își împărtăși și el durerea, iar între ei se născu o conversație ușoară, dar plină de înțelegere. Cu un străin, ciudat cum era, îi era mai ușor să se deschidă.

Deodată, sună telefonul. Mama.

— Radu, unde ești? Te așteptăm! Ciorba se răcește! vocea ei tremura de nerăbdare.

Își imagină cum se frământă în bucătărie și înțelese că nu poate să o dezamăgească.

— Ajung imediat, răspunse, apoi se uită la Ioana. O idee nebună îi fulgeră mintea.

— Joacă rolul logodnicei mele. Doar pentru o oră. Apoi voi dispărea din viața ta.

Ioana ridică surprinsă din sprâncene, dar râsul îi scăpă pe neașteptate:

— Ești scenarist? De unde asemenea idei?

— Părinții mei așteaptă cu atâta drag… Nu vreau să-i dezamăgesc, explică el.

Se gândi o clipă, apoi dădu din cap:

— Bine. Ochii tăi… Au atâta durere, că nu pot refuza. Și apoi, amândoi suntem în aceeași barcă astăzi. Te ajut. Și cina n-are de ce să se piardă!

Drumul până acasă la părinți trecu repede în vorbă. Radu povestea: „Ne place să ne plimbăm pe malul Bâcului… Ne-am cunoscut într-o librărie… Da, Ioana, dar toată lumea o strigă Ioana.” Ea asculta atent, memorând detalii, de parcă se pregătea pentru un rol de teatru.

— Ești sigură că vrei să minți? o întrebă el în fața ușii, văzând-o cum își răsucește nervoasă o șuviță de păr.

— Azi m-am săturat de adevăr, răspunse Ioana, luându-l de braț. — Și hai să ne dăm pe *tu*, suntem un cuplu, nu?

Mama, în rochia de sărbătoare, sări să îmbrățișeze „logodnica”. Tata, de obicei rezervat, strălucea de fericire:

— În sfârșit, Radu a adus o frumusețe ca asta! Ioana, spune-ne, cum v-ați cunoscut?

La masă, Ioana înflori. Povesti despre slujba ei la bibliotecă, dragostea pentru vechile discuri și pisici, râse la glumele tatălui. Radu se uita la ea și nu-și putea crede ochilor: acum câteva ore lumea lui se prăbușise, iar acum zâmbea, ascultând această străină care părea să se fi nimerit atât de firesc în viața lui.

Părinții erau înc— Cred c-am găsit-o pe adevărata, șopti el pentru sine, strângând mâna Ioanei sub masă, într-un gest promițător.

Оцініть статтю
Umbrele trădării