Era pe la ora opt dimineața când toată familia lui Ilie s-a adunat în fața biroului notarului, fiecare cu sufletul plin de curiozitate și cu speranța că o rudă înstărită le lăsase o moștenire frumoasă. Notarul întârzia, iar tensiunea creștea între cei prezenți. Fiica cea mare a lui Ilie, Sorina, nu-și putea stăpâni emoțiile, dornică să afle dacă numele ei era trecut în testament.
Haide, mătușă, arată puțină cuviință, totuși ar trebui să fim în doliu… pân la urmă, tata nu mai e printre noi, a spus Nicolae.
Mătușa, puțin atinsă de tonul nepotului, i-a răspuns cu o sprânceană ridicată:
Nu-mi spune mătușă. Sunt și eu tânără, spune-mi Ana, dragul meu.
Nicolae, cu un zâmbet ușor ironic, a adăugat:
E ciudat cum crezi că fardurile și vizitele la cosmetică vor păcăli timpul…
Apoi, într-un târziu, notarul a apărut și a intrat în încăpere. După ce a salutat scurt și a verificat lista cu acte, a ridicat o mapă de pe birou și s-a pregătit să citească cu glas solemn.
Sunteți pregătiți să ascultați testamentul lui Ilie?, a întrebat el, iar toți au dat din cap, încordați.
Cu un zâmbet abia schițat, notarul a început să citească ultimele cuvinte ale bătrânului Ilie:
Vă las moștenire tuturor ce-am adunat. Dar nu veți lua cu toții. Am hotărât, spre bucuria voastră, să vă dau o adevărată vânătoare de comori, așa cum mama mea, Zamfira, ne făcea mie și fraților mei în copilărie. O să începeți căutarea din satul meu natal, Larga. Familia noastră nu era bogată, dar am avut liniște și dragoste. Eu, ca frate mai mare, am primit de la mama un cufăr vechi, iar în el am ascuns comorile voastre. Cheia însă nu se găsește ușor, așa că vă doresc noroc bun și iscusință!
Preț de câteva clipe, toți au rămas fără grai, privind unul la altul. Era parcă și dincolo de moarte, Ilie îi adunase într-un joc numai de el știut.
Liniștea a fost spartă de Ana, sora cea mare:
Eu, bărbatul meu și copiii plecăm acum în Larga. Vine cineva cu noi după cheie?
Eu cu Nico nu pornim după niciun cufăr și nicio cheie, a tăiat Lenuța, fiica cea mică. Știm noi că tata avea mereu o taină ascunsă. Nu vrem banii.
Sorina, împreună cu soțul și câțiva veri, s-au suit în mașină și au pornit spre sat. Ajunși acolo, au scotocit prin hambar, s-au uitat după animale, au afânat fânul și s-au cățărat pe garduri, spre amuzamentul vecinilor care îi priveau curioși. În vâltoarea căutărilor, rochia scumpă a Sorinei ajunsese praf, dar la urmă, au găsit cheia ascunsă într-o crăpătură a prispei.
Au deschis cufărul cu îndârjire și au rămas cu toții uluiți: înăuntru nu erau decât un bilet și câteva acadele colorate.
Toate economiile mele au mers spre copiii sărmani din sat și spre cei bolnavi, iar voi ați primit ceea ce meritați pe drept: zâmbete și o amintire bună. Mulțumesc că ați adus, măcar azi, puțină veselie în Larga”, scria pe bilet, semnat în stilul inconfundabil al lui Ilie.
Așa își amintesc și azi rudele ziua aceea, cu zâmbete amare, dar cu înțelesuri adânci desprinse din vremurile de demult.
