Era aproape ora 8 dimineața când toată familia lui Dumitru s-a adunat la biroul notarial din centrul Chișinăului, cu inima palpitândă de emoția unei posibile moșteniri. Liniștea era apăsătoare, mai ales că notarul întârzia și fiecare minut adăuga tensiune. Ilinca, fiica cea mare a lui Dumitru, nu-și găsea locul de emoție și nerăbdare să afle dacă va fi menționată în testament. Hai, mătușă Florica, ai un pic de respect! Ar trebui să-l jelim pe tata, că nu mai e printre noi, i-a spus Mircea, fratele Ilincăi, cu voce tremurată.
Nu-mi spune mătușă. Încă sunt tânără, ziceți-mi Florica!, s-a arătat ușor jignită Florica. E interesant cum crezi că fardurile și procedurile la cosmetică te fac să arăți mai tinerică, a oftat Mircea supărat.
Într-un final, notarul a sosit grăbit și a intrat în birou. După ce a salutat scurt, a ales un dosar de pe biroul masiv din lemn vechi. Sunteți gata să audiați testamentul? i-a întrebat el privindu-i pe toți pe deasupra ochelarilor. Toți au încuviințat din cap. Zâmbind enigmatic, notarul a început să citească ultimul dor al lui Dumitru.
Vă las averea mea vouă tuturor, dar nu oricum! Am decis să vă încerc printr-o adevărată vânătoare de comori, așa cum ne facea mama noastră în copilărie, prin satul nostru din Codrii Orheiului. Nu am avut mulți bani, însă eram uniți și veseli. Eu am moștenit de la mama un cufăr, iar acolo veți găsi comorile voastre. Cel mai atent primește cheia. Cheia nu e ușor de găsit, e ascunsă chiar acasă la noi în sat. Vă urez noroc pe drumul vostru!
Timp de câteva clipe se auzea doar ticăitul ceasului, fiindcă toți erau contrariați că Dumitru, chiar și după moarte, le-a pregătit o provocare.
Liniștea a fost spartă de Ilinca, fiica cea mare: Eu, soțul și copiii mei plecăm acum spre satul bunicilor, cine vrea să vină cu noi să descopere cheia?
Eu și Mircea nu avem chef de niciun cufăr, nici de vreo cheie, a spus rodica, fiica cea mică. Îl cunoaștem pe tata. Nu era omul care să lase totul la vedere. Probabil e încă un joc de-al lui. Noi nu vrem banii!
Ilinca, împreună cu soțul ei Ion și câteva rude, au pornit spre satul cel liniștit cu case din lut și pomi în curte. Au început să caute peste tot: au urcat prin podul casei vechi, au scotocit printre fânul din șură, au întrebat vecinii, și chiar s-au cățărat prin gardul livezii. Țăranii se uitau curioși la ei, între două pahare de vin de casă. În tot acest iureș, rochia cea scumpă a Ilincăi s-a rupt și s-a umplut de pământ.
În cele din urmă au găsit cheia ascunsă într-un borcan cu dulceață pe pervaz. Au deschis cufărul din camera cu icoane și, spre mirarea tuturor, înăuntru era un bilet și multe bomboane de casă.
Toată agoniseala mea am lăsat-o în slujba altora, pentru copiii sărmani ai satului. Vouă v-am dăruit ceea ce ați meritat cu adevărat: bucuria copilăriei și dulceața amintirii. Să nu uitați niciodată că adevăratele bogății sunt împărtășite cu inima, scria, cu scrisul apăsat al lui Dumitru.
Astfel, familia a înțeles că dragostea și generozitatea duc mai departe decât orice avere, iar bucuria împărtășită nu are preț nici în lei moldovenești, nici în altă monedă.
