Valeria spăla vasele în bucătăria micuță, când în încăpere a intrat Ion. Înainte de asta, el a stins lumina din bucătărie. — E destul de lumină. Nu are rost să consumăm curentul degeaba, — a spus el morocănos. — Voiam să pornesc mașina de spălat, — a zis Valeria. — O pui noaptea, când curentul e mai ieftin, — i-a răspuns Ion sec. — Și nu mai deschide așa tare robinetul când dai drumul la apă, că riști să arunci banii pe fereastră. Consumi prea multă apă, Valeria. Prea multă. Nu pricepi că așa ne irosim banii munciți? Ion a redus presiunea apei. Valeria s-a uitat cu jale la soțul ei, apoi a oprit de tot apa, s-a șters pe mâini și s-a așezat la masă. — Ion, te-ai privit vreodată din exterior? — l-a întrebat ea. — Numai asta fac, — i-a răspuns el cu venin. — Și? Ce părere ai despre tine? — Ca om? — Ca soț și tată. — Un soț ca toți soții, — a zis Ion. — Un tată ca toți tații. Nici mai bun, nici mai rău. Un om obișnuit. Ce vrei de la mine? — Vrei să spui că toți bărbații și toți tații sunt ca tine? — l-a întrebat ea. — Ce urmărești? Vrei ceartă? Valeria știa că nu mai există drum înapoi și că acest dialog trebuie continuat, până când Ion va înțelege că traiul cu el e o suferință. — Știi, Ion, de ce nu m-ai părăsit până acum? — l-a întrebat Valeria. — Și de ce ar trebui s-o fac? — a răspuns el zâmbind strâmb. — Pentru că nu mă iubești. Și nici pe copiii noștri nu-i iubești, — a spus Valeria. Ion voia să protesteze, dar Valeria l-a oprit: — Lasă, nu încerca să negi. Nu iubești pe nimeni. Dar nu asta voiam să spun. Vreau să-ți spun de ce nu ne-ai lăsat încă: din zgârcenie, Ion. Atât de zgârcit ești, încât ți-e teamă că despărțirea de mine ar însemna o pierdere financiară uriașă. Câți ani suntem împreună? Cincisprezece? Pentru ce s-au dus anii ăștia? Ce-am reușit împreună, în afară că suntem căsătoriți și avem copii? Hai să vedem, care-s realizările noastre în cincisprezece ani? — Avem toată viața înainte, — a încercat Ion. — Nu întreaga, Ion, — l-a corectat Valeria. — Doar ce-a mai rămas. Nici măcar o dată n-am fost în concediu la mare. Nici măcar în țară, să nu mai vorbesc de afară. Ne petrecem concediile doar în oraș. Nici după ciuperci la pădure n-am mers. De ce? Pentru că zici că e scump. — Pentru că strângem bani pentru viitor, — a zis Ion. — Noi? Sau doar tu aduni? — Pentru voi mă străduiesc, — a afirmat Ion. — Pentru noi? — a întrebat Valeria cu seriozitate. — Ia dă-mi, te rog, bani să-mi iau și eu, și copiii, haine noi. De cincisprezece ani port hainele cu care m-am măritat, sau ce-mi aduce cumnata ta. Și copiii la fel — poartă numai ce rămâne de la nepoții tăi. Și cel mai mult vreau să ne mutăm din casa mamei tale, că m-am săturat să trăim acolo. — Mama ne-a dat două camere, — a zis Ion. — Nu poți zice că nu ne ajută. — Dar eu? Ce haine să port? Ale cumnatei tale? Și oricum, pentru cine să mă aranjez? Tu, la 35 de ani, ca mamă a doi copii, vrei să alergi după haine? E ridicol. Ar trebui să te gândești la sensul vieții, nu la fleacuri: haine, apartament, și restul… — Aha, deci de aceea tu ții toți banii pe numele tău și noi nu vedem nimic, ca să creștem spiritual! Nu e așa? — Pentru că dacă v-aș da vouă, ați cheltui totul! Și dacă, Doamne ferește, n-ar mai fi economii, pe ce am trăi atunci? — Pe ce-am trăi? Uite că și acum trăim ca și cum am fi în plin „Doamne ferește”, — a răspuns Valeria. Ion a tăcut, uitându-se negru la soție. — Tu economisești chiar și la săpun, hârtie igienică, șervețele. Chiar aduci săpun și cremă de mâini de la uzină! — a continuat ea. — Ban cu ban se adună! — a spus Ion rece. — Totul începe cu aceste lucruri mici. — Măcar spune-mi un termen, cât să mai rabd? Zece ani? Douăzeci? Când ai de gând să strângi destul să trăim și noi ca oamenii? Să folosesc hârtie igienică bună! Acum am 35. Mai rabd încă mult? Ion n-a răspuns. — Gata, am înțeles. Doar la 60 de ani să încep să-i văd gustul vieții? Ion tăcea. — Știi, Ion, la ce m-am gândit? Dacă nu vom apuca 60 de ani? Cu ce mâncăm, cu ce trăim… și oricum, nu mai am chef. Din cauza zgârceniei tale, am ajuns să trăim urât și să fim veșnic triști. Și nu se trăiește mult cu așa stare… — Dacă ne mutăm de la mama și trăim mai bine, nu vom mai avea cum să punem bani deoparte, — a spus Ion. — Tocmai de asta plec, Ion. Nu vreau să mai strang. Vreau să trăiesc. — Și cum ai de gând să trăiești? — Oricum nu mai rău ca acum. Îmi iau apartament cu chirie pentru mine și copii, am salariul tău, o să ne descurcăm! Și nu va mai trebui să ascult predicile tale de economie. O să folosesc mașina de spălat când vreau, o să cumpăr cea mai bună hârtie igienică, iar șervețele vor fi mereu pe masă. Și la shopping nu voi mai aștepta reduceri. — Dar nu vei mai putea economisi! — s-a speriat Ion. — Nu vreau să economisesc. O să cheltui toți banii, inclusiv alocația ta pentru copii! Și în weekend o să vă aduc copiii la tine și la mama, iar eu voi merge la teatru, la restaurant, la mare. Mai am timp să văd unde anume, dar o să fie! Numai să scap de tine! Ion s-a albit la față, speriat de gândul la banii pierduți, mai ales la cei de vacanță. — N-am zis ce-i mai important, — a adăugat Valeria. — Contul pe care ții banii, îl vom împărți. — Cum adică să-l împărțim? — Jumătate-jumătate. Și îi voi cheltui și pe aceia. Tot ce am agonisit în 15 ani, voi da pe mine și pe copii! Nu strâng bani pentru a trăi, Ion. Eu vreau să trăiesc ACUM! Ion nu a reușit să scoată niciun cuvânt, înghițit de spaimă. — Știi care e visul meu, Ion? Când o să plec din lumea asta, să nu am niciun leu pe cont. Să știu că mi-am trăit viața pe deplin pentru mine și copii. După două luni, Ion și Valeria au divorțat.

Lavinia spăla vasele în bucătărie când în cameră a intrat Ion. Înainte să intre, a stins lumina din tavan.

E încă suficient de lumină. Nu are rost să consumăm curent degeaba, a mormăit el posomorât.

Voiam să pun o maşină de spălat, a răspuns Lavinia.

O pui noaptea, a zis Ion sec. Noaptea e mai ieftin curentul. Şi nici să nu mai dai drumul la apa aşa tare, când deschizi robinetul. Consumăm mult prea mult, Lavinia. Mult prea mult. Nu înţelegi că aşa doar arunci banii noştri pe fereastră?

Ion a micşorat jetul de apă. Lavinia s-a uitat cu tristeţe la soţul ei. Apoi a oprit de tot apa, s-a şters pe mâini şi s-a aşezat la masă.

Ion, te-ai privit vreodată din afară? l-a întrebat ea.

În fiecare zi, numai asta fac, mă uit la mine din afară, a răspuns cu răutate Ion.

Şi ce poţi spune despre tine? a continuat Lavinia.

Ca om? a clarificat Ion.

Ca soţ şi ca tată.

Ca soţ, ca soţ, a rostit Ion. Ca tată, ca tată. Normal, în mare. Oarecum obişnuit. Nici mai bun, nici mai rău. Ca toţi. Ce-ai cu mine?

Vrei să spui că toţi soţii şi taţii sunt ca tine? l-a întrebat Lavinia.

Ce urmăreşti? a scos pe nas Ion. Vrei scandal?

Lavinia ştia că nu mai există cale de întoarcere şi discuţia asta trebuia să continue. Era momentul să-i lumineze şi lui Ion cât de chinuitor era traiul alături de el.

Ştii de ce n-ai plecat de la mine până acum? a întrebat Lavinia.

Şi de ce ar trebui să plec? a răspuns la întrebarea ei, schiţând un zâmbet strâmb.

Măcar pentru că nu mă iubeşti, a zis Lavinia. Şi nici pe copiii noştri nu-i iubeşti.

Ion era gata să-i sară în cap, dar Lavinia a continuat.

Şi să nu zici că nu-i aşa. Tu nu iubeşti pe nimeni, Ion. Nici timp să discutăm nu avem despre asta. Eu voiam să-ţi spun altceva. De ce n-ai lăsat niciodată nimic în urmă şi de ce n-ai plecat niciodată?

Na, de ce? a întrebat Ion.

Din zgârcenie, a răspuns Lavinia. Din lăcomia ta fără limite. Pentru tine, despărţirea ar fi o pierdere financiară uriaşă. De câţi ani suntem împreună? Cincisprezece? Şi la ce s-au dus toţi anii ăştia? Ce am realizat? În afară de faptul că ne-am luat, am avut copii Alte realizări avem?

Avem toată viaţa înainte, a spus Ion.

Nu chiar toată, Ion, a zis Lavinia. Exact asta e problema: nu toată. Restul. În toţi anii ăştia, n-am văzut niciodată marea. Niciodată! Nu zic de străinătate dar nici la noi, prin ţară, n-am plecat niciodată. Concediul l-am stat permanent acasă. Nici după ciuperci n-am ieşit la pădure. Ştii de ce? Pentru că e scump.

Pentru că strângem bani, a răspuns Ion. Pentru viitorul nostru.

Noi? s-a mirat Lavinia. Poate tu aduni.

Pentru voi mă străduiesc, a zis Ion.

Pentru noi? Pentru mine şi copii? Chiar aşa? De cincisprezece ani tu iei salariul meu şi pe al tău şi pui deoparte pentru mine şi copii?

Pentru cine altcineva? a spus Ion. Datorită mie, avem atâţia bani pe cont!

Avem? iar s-a mirat Lavinia. Tu ai pe cont, nu eu. Sau poate nu pricep eu bine Hai să vedem, dă-mi, te rog, nişte bani, să-mi cumpăr şi eu şi copiii haine noi. Că de cincisprezece ani port rochia cu care m-am măritat şi hainele pe care mi le lasă cumnata ta. Şi copiii la fel. Poartă tot ce rămâne de la verişorii lor mai mari. Şi, cel mai important! Vreau să-mi iau apartament separat. Că nu mai suport să stau în casa mamei tale.

Mama ne-a dat două camere, a spus Ion. Să nu ai tu ce reproşa. Iar hainele… ce sens are să aruncăm banii pe prostii? Hainele verişorilor se potrivesc de minune pentru copiii noştri.

Dar mie? a întrebat Lavinia. Mie ale cui haine mi se potrivesc? Ale nevestei fratelui tău?

Dar pentru cine să te aranjezi? a spus Ion. E chiar caraghios. Eşti mamă a doi copii, ai treizeci şi cinci de ani! Nu la haine ar trebui să-ţi stea capul.

Şi la ce, Ion? l-a întrebat Lavinia.

La sensul vieţii, a spus Ion. Că în afară de haine şi alte nimicuri, sunt şi lucruri cu adevărat însemnate!

La ce te referi? nu a înţeles Lavinia.

La dezvoltarea spirituală, a spus Ion. E vorba de ce contează cu adevărat. Să te ridici peste agitaţia asta cu hainele şi casa şi tot restul.

Înţeleg, a zis Lavinia. De-asta ţii toţi banii pe cont şi nu dai nimic. Pentru binele nostru, să creştem spiritual. Corect?

Că vouă nu se poate lăsa nimic, a ridicat Ion vocea. Cheltuiţi imediat tot. Pe ce trăim dacă păţim ceva?

Pe ce trăim dacă păţim ceva? a repetat Lavinia. Bună asta, Ion! Dar când o să începem, de fapt, să trăim? Nu vezi că şi acum trăim de parcă păţitul ăla deja a venit?

Ion nu a mai zis nimic, doar s-a uitat încruntat la soţia lui.

Economiseşti şi la săpun, şi la hârtie igienică, şi la şerveţele, a continuat Lavinia. De la fabrica aduci săpun şi cremă, că vi le dau gratis.

Ban pe ban se adună, a zis Ion sec. De la mărunţişuri se porneşte. Pe săpunuri scumpe, creme sau hârtie igienică nu are rost să dai banii.

Spune-mi măcar un termen până când mai trebuie să îndur aşa, a zis Lavinia. Zece ani? Cincisprezece? Douăzeci? Cât mai strângi ca să putem trăi şi noi ca lumea? Cu hârtie igienică bună. Am treizeci şi cinci de ani şi, văd, încă nu e timpul?

Ion tăcea.

Poate la patruzeci? De la patruzeci avem voie să trăim?

Ion iarăşi nu zicea nimic.

Am greşit, a zis Lavinia. Cine trăieşte la patruzeci? E copilărie! Poate la cincizeci? Cincizeci, să zicem, e momentul?

Ion tot mut era.

E prea devreme, a zis ea cu înţelegere. Ai dreptate. Dacă păţim ceva şi ne rămân banii pe nimicuri? Cincizeci nu-i potrivit. Poate la şaizeci de ani? Şi-atunci o să avem şi bani, vom putea, în sfârşit, să cumpărăm haine noi…?

Ion tăcea.

Ştii ceva, Ion? vocea Laviniei tremura. Dar dacă nu prindem şaizeci de ani? Mâncăm prost, tot din cauza avariţiei tale, şi tot mâncăm mult… Din cauză că mâncăm prostii ieftine ce se pot consuma cu sacul. Te-ai gândit măcar vreodată ce nociv e? Dar nu-i asta cel mai important. Cel mai rău e că mereu suntem morocănoşi. N-ai observat? Şi cine trăieşte mult, mereu fiind amărât?

Dacă ne mutăm de la mama şi mâncăm bine, n-o să mai putem strânge bani, a zis Ion.

N-o să putem, a fost de acord Lavinia. De-asta, Ion, eu plec de la tine. M-am săturat să tot adun bani. Nu mai vreau. Ţie-ţi place să strângi, mie nu.

Cum o să trăieşti? a întrebat Ion îngrozit.

O să mă descurc, a zis Lavinia. Oricum nu mai rău ca acum. Îmi iau apartament cu chirie pentru mine şi copii. Salariul meu nu-i mai mic ca al tău. Îmi ajunge şi de haine, şi de mâncare. Şi, cel mai important, nu-mi va mai ţine nimeni lecţii cu economiile la curent, gaz şi apă. Maşina o să pornesc-o ziua, nu noaptea. Şi nu-mi fac griji dacă uit vreodată lumina aprinsă pe hol sau la bucătărie. Hârtie igienică bună numai o să cumpăr. Şi şerveţele pe masă vor sta mereu. La magazin o să aleg ce vreau, fără să aştept reduceri.

Dar nu o să poţi pune nimic deoparte! s-a mirat Ion.

Ba pot. O să pun deoparte alocaţia copiilor şi pensia alimentară de la tine. De fapt… ai dreptate. N-o să pun nimic. Nu pentru că nu pot. Pentru că nu vreau. Cheltui tot. Inclusiv alocaţia de la tine. Până la ultimul leu. O să trăiesc de la o leafă la alta. Iar în week-end o să vă aduc copiii ţie şi mamei. Îţi dai seama cât câştig eu din asta? Cât timp copiii stau la voi, o să merg la teatru, la restaurante, la expoziţii. Vara, pe litoral. Încă nu m-am decis unde, dar o să mă decid. Când scap de tine, o să ştiu sigur.

Ion simţea cum i se întunecă privirea. Îl cuprinsese frica, nu pentru ea sau copii. Pentru el. În gând a calculat imediat ce-i va rămâne după pensia alimentară şi cheltuielile cu copiii luaţi în week-end. Dar cel mai tare l-au durut gândul la cheltuielile Laviniei cu marea. După el, aceştia nu erau bani aruncaţi pe fereastră erau banii LUI aruncaţi…

Şi încă ceva, a adăugat Lavinia. Contul la care ai pus banii, îl vom împărţi.

Cum să-l împărţim? n-a înţeles Ion.

Jumătate-jumătate, a zis Lavinia. Şi banii aceia îi cheltui. Câţi s-au adunat în cincisprezece ani? Presupun că-i destul. Şi aceia îi cheltui. Nu strâng pentru viaţă, Ion. Îmi trăiesc viaţa acum.

Ion îşi mişca buzele, dar niciun cuvânt nu-i ieşea pe gură. Groaza îi paralizase mintea.

Ştii ce vis am, Ion? a şoptit Lavinia. Atunci când va veni vremea să plec definitiv din viaţă, să nu mai am niciun leu pe cont. Să ştiu că am cheltuit tot pe mine şi pe copii.

După două luni Ion şi Lavinia au divorţat.

Оцініть статтю
Valeria spăla vasele în bucătăria micuță, când în încăpere a intrat Ion. Înainte de asta, el a stins lumina din bucătărie. — E destul de lumină. Nu are rost să consumăm curentul degeaba, — a spus el morocănos. — Voiam să pornesc mașina de spălat, — a zis Valeria. — O pui noaptea, când curentul e mai ieftin, — i-a răspuns Ion sec. — Și nu mai deschide așa tare robinetul când dai drumul la apă, că riști să arunci banii pe fereastră. Consumi prea multă apă, Valeria. Prea multă. Nu pricepi că așa ne irosim banii munciți? Ion a redus presiunea apei. Valeria s-a uitat cu jale la soțul ei, apoi a oprit de tot apa, s-a șters pe mâini și s-a așezat la masă. — Ion, te-ai privit vreodată din exterior? — l-a întrebat ea. — Numai asta fac, — i-a răspuns el cu venin. — Și? Ce părere ai despre tine? — Ca om? — Ca soț și tată. — Un soț ca toți soții, — a zis Ion. — Un tată ca toți tații. Nici mai bun, nici mai rău. Un om obișnuit. Ce vrei de la mine? — Vrei să spui că toți bărbații și toți tații sunt ca tine? — l-a întrebat ea. — Ce urmărești? Vrei ceartă? Valeria știa că nu mai există drum înapoi și că acest dialog trebuie continuat, până când Ion va înțelege că traiul cu el e o suferință. — Știi, Ion, de ce nu m-ai părăsit până acum? — l-a întrebat Valeria. — Și de ce ar trebui s-o fac? — a răspuns el zâmbind strâmb. — Pentru că nu mă iubești. Și nici pe copiii noștri nu-i iubești, — a spus Valeria. Ion voia să protesteze, dar Valeria l-a oprit: — Lasă, nu încerca să negi. Nu iubești pe nimeni. Dar nu asta voiam să spun. Vreau să-ți spun de ce nu ne-ai lăsat încă: din zgârcenie, Ion. Atât de zgârcit ești, încât ți-e teamă că despărțirea de mine ar însemna o pierdere financiară uriașă. Câți ani suntem împreună? Cincisprezece? Pentru ce s-au dus anii ăștia? Ce-am reușit împreună, în afară că suntem căsătoriți și avem copii? Hai să vedem, care-s realizările noastre în cincisprezece ani? — Avem toată viața înainte, — a încercat Ion. — Nu întreaga, Ion, — l-a corectat Valeria. — Doar ce-a mai rămas. Nici măcar o dată n-am fost în concediu la mare. Nici măcar în țară, să nu mai vorbesc de afară. Ne petrecem concediile doar în oraș. Nici după ciuperci la pădure n-am mers. De ce? Pentru că zici că e scump. — Pentru că strângem bani pentru viitor, — a zis Ion. — Noi? Sau doar tu aduni? — Pentru voi mă străduiesc, — a afirmat Ion. — Pentru noi? — a întrebat Valeria cu seriozitate. — Ia dă-mi, te rog, bani să-mi iau și eu, și copiii, haine noi. De cincisprezece ani port hainele cu care m-am măritat, sau ce-mi aduce cumnata ta. Și copiii la fel — poartă numai ce rămâne de la nepoții tăi. Și cel mai mult vreau să ne mutăm din casa mamei tale, că m-am săturat să trăim acolo. — Mama ne-a dat două camere, — a zis Ion. — Nu poți zice că nu ne ajută. — Dar eu? Ce haine să port? Ale cumnatei tale? Și oricum, pentru cine să mă aranjez? Tu, la 35 de ani, ca mamă a doi copii, vrei să alergi după haine? E ridicol. Ar trebui să te gândești la sensul vieții, nu la fleacuri: haine, apartament, și restul… — Aha, deci de aceea tu ții toți banii pe numele tău și noi nu vedem nimic, ca să creștem spiritual! Nu e așa? — Pentru că dacă v-aș da vouă, ați cheltui totul! Și dacă, Doamne ferește, n-ar mai fi economii, pe ce am trăi atunci? — Pe ce-am trăi? Uite că și acum trăim ca și cum am fi în plin „Doamne ferește”, — a răspuns Valeria. Ion a tăcut, uitându-se negru la soție. — Tu economisești chiar și la săpun, hârtie igienică, șervețele. Chiar aduci săpun și cremă de mâini de la uzină! — a continuat ea. — Ban cu ban se adună! — a spus Ion rece. — Totul începe cu aceste lucruri mici. — Măcar spune-mi un termen, cât să mai rabd? Zece ani? Douăzeci? Când ai de gând să strângi destul să trăim și noi ca oamenii? Să folosesc hârtie igienică bună! Acum am 35. Mai rabd încă mult? Ion n-a răspuns. — Gata, am înțeles. Doar la 60 de ani să încep să-i văd gustul vieții? Ion tăcea. — Știi, Ion, la ce m-am gândit? Dacă nu vom apuca 60 de ani? Cu ce mâncăm, cu ce trăim… și oricum, nu mai am chef. Din cauza zgârceniei tale, am ajuns să trăim urât și să fim veșnic triști. Și nu se trăiește mult cu așa stare… — Dacă ne mutăm de la mama și trăim mai bine, nu vom mai avea cum să punem bani deoparte, — a spus Ion. — Tocmai de asta plec, Ion. Nu vreau să mai strang. Vreau să trăiesc. — Și cum ai de gând să trăiești? — Oricum nu mai rău ca acum. Îmi iau apartament cu chirie pentru mine și copii, am salariul tău, o să ne descurcăm! Și nu va mai trebui să ascult predicile tale de economie. O să folosesc mașina de spălat când vreau, o să cumpăr cea mai bună hârtie igienică, iar șervețele vor fi mereu pe masă. Și la shopping nu voi mai aștepta reduceri. — Dar nu vei mai putea economisi! — s-a speriat Ion. — Nu vreau să economisesc. O să cheltui toți banii, inclusiv alocația ta pentru copii! Și în weekend o să vă aduc copiii la tine și la mama, iar eu voi merge la teatru, la restaurant, la mare. Mai am timp să văd unde anume, dar o să fie! Numai să scap de tine! Ion s-a albit la față, speriat de gândul la banii pierduți, mai ales la cei de vacanță. — N-am zis ce-i mai important, — a adăugat Valeria. — Contul pe care ții banii, îl vom împărți. — Cum adică să-l împărțim? — Jumătate-jumătate. Și îi voi cheltui și pe aceia. Tot ce am agonisit în 15 ani, voi da pe mine și pe copii! Nu strâng bani pentru a trăi, Ion. Eu vreau să trăiesc ACUM! Ion nu a reușit să scoată niciun cuvânt, înghițit de spaimă. — Știi care e visul meu, Ion? Când o să plec din lumea asta, să nu am niciun leu pe cont. Să știu că mi-am trăit viața pe deplin pentru mine și copii. După două luni, Ion și Valeria au divorțat.