Valeria spăla vasele în bucătărie când acolo a intrat Ion. Mai întâi, el a stins lumina. — E destulă lumină pe-afară. Putem să nu risipim curentul, — a mormăit el posomorât. — Voiam să pornesc mașina de spălat rufe, — a zis Valeria. — O pornești noaptea, — i-a răspuns sec Ion. — Atunci când electricitatea e mai ieftină. Și nu mai da drumul la apă așa tare. Folosești mult prea multă apă, Valeria. Mult prea multă. Nu se poate așa. Chiar nu înțelegi că așa doar irosești banii noștri? Ion a dat mai încet robinetul. Valeria s-a uitat cu tristețe la soțul ei, a oprit de tot apa, și-a șters mâinile și s-a așezat la masă. — Ion, te-ai privit vreodată din afară? — l-a întrebat ea. — Eu altceva nu fac toată ziua decât să mă privesc din afară, — i-a răspuns cu ciudă Ion. — Și ce poți spune despre tine? — a întrebat Valeria. — Ca om? — a vrut să lămurească Ion. — Ca soț și ca tată. — Soț, ca soț. Tată, ca tată. Normal, în general. Unul obișnuit. Nu mai bun, nu mai rău. Ca tot omul. Ce tot insiști? — Vrei să spui că toți soții și toți tații sunt ca tine? — a întrebat Valeria. — Ce urmărești? — a rostit Ion. — Vrei să te cerți? Valeria simțea că nu mai e cale de întors și discuția asta trebuie să continue. Până când el va înțelege, în sfârșit, că viața cu el e o suferință. — Știi de ce nu ai plecat până acum de la mine, Ion? — a întrebat Valeria. — Dar de ce ar trebui să plec de la tine? — a răspuns întrebând Ion, schițând un zâmbet strâmb. — Pur și simplu, pentru că nu mă iubești, — i-a răspuns Valeria. — Și nici pe copiii noștri nu-i iubești. Ion a vrut să spună ceva, dar Valeria a continuat: — Și nu încerca să spui că nu e adevărat. De fapt, tu nu iubești pe nimeni. Și nu vom discuta despre asta, ca să nu pierdem vremea. Eu altceva vreau să spun: de ce nu ne-ai părăsit tu încă pe mine și pe copii. — Și de ce? — a întrebat Ion. — Din avariție, — a zis Valeria. — Din zgârcenia ta crasă. Pentru tine despărțirea de mine ar însemna doar o pierdere financiară uriașă. Cât suntem noi împreună? Cinsprezece ani? Și pentru ce au trecut acești ani? Cu ce am rămas? Ce am realizat în ăștia cincisprezece ani, dacă nu punem la socoteală faptul că ne-am căsătorit și avem copii? Care sunt realizările noastre? — Avem toată viața înainte, — a spus Ion. — Nu toată, Ion, — i-a zis Valeria. — Tocmai asta e, nu toată. Doar ce-a mai rămas. Știi că niciodată, de când suntem împreună, n-am fost la mare? Niciodată! Nu mai zic de vacanțe peste hotare. Dar nici pe la noi, în țară, n-am ieșit nicăieri. Toate concediile le-am petrecut în oraș! Nici la cules de ciuperci n-am ieșit vreodată din oraș. Știi de ce? Pentru că e scump. — Pentru că strângem bani pentru viitor, — a zis Ion. — NOI strângem? — s-a mirat Valeria. — Poate TU strângi? — Pentru voi strâng, — a zis Ion. — Pentru cine, pentru noi? — l-a întrebat Valeria cu seriozitate. — Chiar pentru mine și copii? De cinsprezece ani iei lunar banii tăi și-ai mei și-i pui la ciorap pentru mine și copii? — Pentru cine altcineva crezi tu că strâng? — a zis Ion. — Datorită mie, știi câți bani avem deja pe cont? — Noi? — s-a mirat din nou Valeria. — Poate TU ai pe contul tău, nu noi. Dar… Poate nu înțeleg eu ceva… Hai să vedem. Dă-mi bani să le cumpăr haine noi mie și copiilor, că de cinsprezece ani port aceleași haine cu care am intrat în casa ta, sau ceea ce mi-a dat soția fratelui tău mai mare, după ea. Și copiii, la fel, poartă tot ce le rămâne mic verilor lor. Și, în sfârșit, am să-mi închiriez un apartament separat. M-am săturat să trăiesc la mama ta acasă! — Mama ne-a dat două camere separate, — a zis Ion. — Nu ai de ce să te plângi. Cât despre haine… La ce să ne cheltuim pe prostii, când verii mai mari au lăsat haine bune pentru ai noștri? — Și eu? — l-a întrebat Valeria. — Eu cu a cui haină veche ar trebui să mă îmbrac? Cu a cumnatei? — Dar pentru cine să te aranjezi? — a zis Ion. — E ridicol! Ești mamă a doi copii, ai treizeci și cinci de ani! Nu la haine ar trebui să-ți stea mintea. — Dar la ce? — a întrebat Valeria. — La sensul vieții, — i-a răspuns Ion. — La faptul că, dincolo de haine și „bagaj feminin”, există multe alte lucruri… Mai presus, cu adevărat valoroase! — La ce te referi? — n-a priceput Valeria. — La dezvoltarea spirituală a omului, — a zis Ion. — La ceea ce merită cu adevărat atenție. Să urci deasupra tuturor grijilor astea banale de haine și apartament… — Înțeleg, — a zis Valeria. — De aia toți banii stau pe contul tău și nu ne dai nimic. Pentru viitorul nostru fericit, ca să ne dezvoltăm spiritual. Am înțeles corect? — Pentru că nu vă pot încredința nimic! — a strigat Ion. — O să-i cheltuiți pe toți imediat! Și cu ce rămânem dacă se întâmplă ceva? La asta te-ai gândit? — Cu ce vom trăi dacă se întâmplă ceva… — a repetat Valeria. — Ai zis BINE, Ion. Foarte bine! Doar spune-mi, te rog, când mai exact începem să… trăim? Nu vezi că trăim deja „dacă se întâmplă ceva”, după cum ți-e ție frica? Ion tăcea, privind-o rău pe Valeria. — Economisești până și la săpun, hârtie igienică și șervețele, — a continuat Valeria. — Furi săpun și cremă de mâini de la fabrică, din ce ți se dă acolo. — Fiecare leu contează! — a zis Ion sec. — Totul începe de la mărunțișuri. Să dai banii pe săpun scump, creme, șervețele sau hârtie igienică bună e o prostie. — Atunci pune măcar un termen, cât mai trebuie răbdat — zece ani? Cincisprezece? Douăzeci? Cât mai ai de gând să strângi la ciorap, până o să putem, în sfârșit, trăi omenește? Cu hârtie igienică adevărată… Acum am treizeci și cinci de ani, și, după cum văd, timpul n-a venit, nu? Ion tăcea. — Hai să ghicesc, — continua Valeria, — la patruzeci de ani? Atunci o să putem trăi, după părerea ta? Ion tăcea. — Înțeleg, — a zis Valeria. — Prostie am zis. Cine începe să trăiască la patruzeci de ani? Copilărie, dom’le, nu-i timpul. Iartă-mă. La cincizeci pot? De la cincizeci de ani putem începe? Ion tăcea. — Tot devreme e, — a zis Valeria cu înțelegere. — Chiar așa. Ce-i cincizeci de ani? Și dacă se întâmplă ceva și ajungem pe drumuri pentru c-am cheltuit, Doamne ferește, pe hârtie igienică bună?! Ai dreptate. La cincizeci e devreme. Dar la șaizeci? Oare atunci putem începe? O să avem pe cont o sumă mare! Atunci sigur o să trăim cu adevărat! Atunci pot să-mi iau mie și copiilor haine noi? Ion tăcea. — Ion, — vocea Valeriei a prins o nuanță neliniștită, — m-a trecut un gând. Dacă nu apucăm amândoi șaizeci de ani? Uite, nici nu e greu de crezut. Mâncăm prost, că de zgârcit ce ești tu doar la cea mai ieftină mâncare cumpărăm și tot timpul mâncăm prea mult, că ieftină fiind, putem să ne umplem stomacul. Știi cât de nesănătos e asta? Dar nu-i asta cel mai grav, Ion. Noi trăim mereu cu dispoziție proastă. Nu ai remarcat? Și cu starea asta, cine poate trăi mult? — Dacă plecăm de la mama și mâncăm bine, nu o să mai putem strânge bani, — a spus Ion. — Nu o să putem, — i-a dat dreptate Valeria. — Tocmai de asta plec de lângă tine. M-am săturat să adun bani. Nu vreau să mai strâng. Ţie-ţi place, mie nu. — Dar cum ai de gând să trăiești? — s-a îngrozit Ion. — O să mă descurc eu! — i-a răspuns Valeria. — Oricum, mai bine ca acum. Îmi închiriez apartament pentru mine și copii. Salariul meu nu e mai mic ca al tău, mi-ajunge. De ajuns și pentru mâncare, și pentru haine. Și principalul — nu mai trebuie să mai suport predicile tale despre economisirea curentului, a gazului și a apei! Pot porni mașina de spălat ziua, nu noaptea. Și n-o să mă mai stresez dacă uit lumina aprinsă în baie sau în bucătărie! Și la mine pe masă mereu vor fi șervețele de hârtie. În magazine o să cumpăr ce am chef, fără să aștept promoții! — Dar nu vei putea pune nimic deoparte! — s-a oripilat Ion. — Ba uite că pot! — a răspuns Valeria, — O să pun deoparte alocația ta pentru copii. Sau, de fapt, ai dreptate: nu o să strâng nimic. Dar nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau. O să cheltui tot. Până la ultimul leu, inclusiv pensia alimentară. O să trăiesc de la leafă la leafă. Iar copiii vi-i voi aduce la voi, la mama, în weekend și eu atunci am să ies la teatru, la restaurant, la expoziții. Vara o să merg la mare. Încă nu am hotărât unde, dar mă voi hotărî curând, de îndată ce scap de tine. Ion a devenit palid la față și l-a cuprins teama — nu pentru soție sau copii, ci pentru el însuși. A calculat rapid în minte cu cât o să rămână după pensia alimentară și cheltuielile de weekend. Dar cel mai tare l-au durut ideea că Valeria ar cheltui pentru concedii la mare. Pentru el, aceștia erau bani aruncați. Banii lui. — N-am spus ce e mai important, — a continuat Valeria. — Contul pe care strângi banii îl împărțim. — Cum îl împărțim? — a întrebat Ion. — Jumătate-jumătate, — i-a răspuns Valeria. — Și pe ăia îi cheltui. Câți s-au strâns din cincisprezece ani? O sumă frumoasă, zic eu. Și pe ei îi voi cheltui. Nu o să strâng pentru viața mea, Ion. O să trăiesc ACUM. Ion mișca buzele încercând să spună ceva, dar nu-i ieșea niciun cuvânt. Spaima de cele auzite îi țintuise voința. — Știi ce visez eu, Ion? — a spus Valeria. — Să plec din lumea asta fără niciun ban pe cont. Atunci voi ști sigur că am trăit și m-am bucurat de tot ce am avut. Peste două luni Valeria și Ion au divorțat.