Astăzi, ziua a început ca oricare alta, dar n-aș fi crezut că va sfârși atât de neașteptat. Conduceam camionul prin Moldova, pe șoseaua ce ducea spre Orhei, cu gândul doar la livrare și la aroma plăcințelor calde cu cartofi pe care mi le-a pus mama la pachet. Deși era sărbătoare, n-am avut de ales, trebuia să duc marfa la timp.
Am luat o plăcintă fierbinte, am pornit radioul pe o melodie veselă și mi-am spus în sinea mea că norocul mi-a surâs: drumuri libere și atmosferă bună. Pe măsură ce am trecut de Nisporeni și se lăsa seara, am observat, în lumina farurilor, o fată la o stație de autobuz de la marginea satului Puhoi. Era târziu și pe drum nu mai trecea nicio mașină.
M-am oprit instinctiv. Fata a alergat imediat spre camion, văzând că, probabil, eram ultima ei șansă.
Mă duceți, vă rog?, m-a întrebat, tremurând de frig.
Sigur, urcă! Aici rar vezi mașini la ora asta. De mult aștepți?
S-a urcat și a dat din cap, apoi, brusc, a izbucnit în plâns. Nu mă așteptam la asta. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și, printre sughițuri, mi-a spus:
Mă numesc Ilinca. Azi se sărbătorește Sfântul Vasile, iar colega de la muncă m-a invitat în satul părinților ei, la masă, să nu fiu singură după ce m-am despărțit de prieten înainte de Crăciun. M-a rugat să-i dau un semn când ajung, ca să vină după mine la stație. Am urcat în autobuz, convinsă că merg spre Măgdăcești. Am ajuns, am coborât și am sunat-o. Mi-a spus să intru puțin în magazinul de lângă și vine imediat.
Dar doar atunci am observat că nu era deloc lume, satul era la vreo 300 de metri și, când m-am uitat la autobuz, am văzut scris pe el Căpriana. Greșisem direcția, satul Măgdăcești era în partea opusă.
Autobuzul a plecat, l-am strigat degeaba și, două ore mai târziu, am înțeles că acela fusese ultimul din seara aceasta. Nu trecea nimic spre Chișinău, nici o mașină, iar să pornesc pe jos în sat mi-era teamă. Am tot încercat să opresc câte o mașină, dar niciuna nu oprea. Dacă nu apăreai tu, nu știu ce făceam… Chiar îți mulțumesc mult.
M-am uitat la Ilinca și m-a impresionat modestia și simplitatea ei. I-am zâmbit și i-am zis:
Hai, trecem la tu. Suntem oricum colegi ruginiți în drumuri de noapte.
A zâmbit, iar eu m-am gândit că rar întâlnești oameni ca ea, sinceri și fără fite. Ca să-i fac seara mai plăcută, am oprit camionul într-o parcare, i-am oferit o plăcintă cu cartofi, iar ea și-a scos din rucsac câteva felii de cașcaval și câteva bucăți de salam și ciocolată neagră. Am mâncat împreună, apoi ne-am pregătit de odihnă: ea s-a întins pe patul de sus, eu pe banchetă.
Înainte să adormim, Ilinca m-a întrebat pe neașteptate:
Vasile, tu ești însurat?
Nu.
Și de ce nu?
Până acum n-am întâlnit pe cineva care să îmi placă cu adevărat dar cred că tocmai am întâlnit-o.
A râs ușor și a zis doar am înțeles. Am închis ochii amândoi, eu cu gândurile pline de speranță.
Drumul a decurs lin, iar Ilinca a glumit toată dimineața, zicând că-i prima dată când are aventuri de felul ăsta și că, totuși, se bucură de întâmplare.
Când am ajuns la Chișinău, nu era chip să ratez șansa să o mai văd: am rugat-o să-mi dea numărul de telefon.
Dar fata aceea care îți place? a râs ușor.
Despre tine vorbeam, i-am mărturisit, iar în glas mi se simțea toată sinceritatea. Chiar îmi place de tine. M-aș bucura să mai ieșim, dacă ai vrea.
A zâmbit larg:
Și mie mi-ai plăcut! Chiar ai fost om adevărat, nu m-ai lăsat la necaz și ai avut grijă de mine tot drumul.
În aprilie Ilinca și cu mine ne-am căsătorit. Cine ar fi crezut că așa se joacă norocul cu destineleDe atunci, în fiecare primăvară, ne întoarcem pe același drum, chiar dacă nu mai avem plăcinte de la mama sau transportat marfă de dus. Oprim la aceeași parcare, scoatem o cafea din termos, ne oferim ciocolată neagră și privim răsăritul peste dealuri, amintindu-ne cum, într-o seară friguroasă, amândoi am ales să fim oameni pentru un străin.
Fiecare poveste bună începe cu un drum și un suflet deschis. Iar noi, la fiecare aniversare, râdem și zicem că de sărbătoarea Sfântului Vasile suntem mereu puțin pierduți, dar perfect găsiți.
Și poate asta-i toată esența fericirii: să te rătăcești uneori, pentru a-ți găsi, fără grabă, rostul lângă omul potrivit.
