**Visul lui Zaharia**
„Zaharia, iar ai venit de la școală cu pantalonii rupeți!” îl mustra mama. „Te-ai bătut iar, nu? Sigur cu Mihai! Cât puteți să vă certați? Sunteți colegi de clasă!”
„Da, mamă, iar cu Mihai,” răspunse băiatul cu mândrie. „Dar l-am învins. Și dacă o să fim sinceri, el a început. Spune că Ana se vede doar cu el. O să vedem noi…” Făcu un pumn spre geam, deși nu știa cui îl arăta.
De data asta, Mihai primise ce meritase. Da, altădată îl bătuse pe Zaharia—necinstit, îi trăsese o piedică pe la spate, iar când acesta căzuse, Mihai se năpustise peste el. De mic, cei doi se luptau pentru favoarea Anei, cea mai frumoasă fată din clasă. Și ea venise acasă supărată, iar când mama o întrebă ce s-a întâmplat, răspunse:
„Iar s-au luptat Zaharia cu Mihai. Acum Mihai are un ochi vânăt, iar Zaharia și-a rupt pantalonii. O să-l certe mama lui—și-a meritat-o! De ce tot îl provoacă pe Mihai? Și de ce trebuie Mihai să se bată ca să mă lase în pace? Nu-mi place Zaharia…”
„Fiică, așa e viața,” spuse mama cu blândețe, dar cu gândul îngrijorat. „Fetele trebuie să aleagă întotdeauna. Iar băieții… ei se înțeleg cu pumnii.”
„Mamă, nu-mi place Zaharia! I-am spus de o sută de ori—nu-mi place tocilarul ăsta! Mihai e mai tare, mai sprinten, mai frumos. Niciodată nu voi fi atrasă de Zaharia, niciodată!”
„Ah, dragă, nu spune niciodată «niciodată». Nu știi ce-ți rezervă viața. Poate să-ți dea surprize de-ți sar capacele. Și cine știe ce soartă ți-e scrisă? Doamne-ajută să fie totul bine.”
„Mamă, ce legătură are soarta?! Pur și simplu îmi place Mihai mai mult, nu înțelegi?” se revoltă Ana, dar mama rămase cu gândul ei.
Trecuseră anii, se apropia sfârșitul liceului. Ana rămăsese alături de Mihai, iar Zaharia sufera în tăcere. Știa că la înfățișare nu se compara cu rivalul său—nici măcar nu se mai certau. Știa pe cine alesese Ana.
În seri, Ana și Mihai umblau împreună și visa:
„Știi, Mihai, vreau o familie mare. Când ne vom căsători, vom avea o masă rotundă, să încapă toți. Și voi lucra în învățământ—vreau să fac Academia Pedagogică. Iar vara, vom merge cu toții la mare.”
Mihai o asculta, dar nu era de acord.
„Ana, e frumos să ai o familie mare, dar atunci trebuie să muncesc zi și noapte ca să vă întrețin. O să fiu epuizat—unde mai e vacanța?”
„Dar și eu voi lucra, voi aduce bani în casă. Salariile noastre vor fi suficiente.”
„Ce vorbești? Nu vei lucra. Vei sta acasă, să crești copiii și să mă aștepți seara,” răspunse el ferm.
„De ce aș sta acasă?” se miră ea.
„Pentru că ești femeie. Bărbatul e capul familiei—așa cum spune el, așa va fi.”
Conversația o nemulțumi pe Ana. Temeându-se de ceartă, plecă acasă fără să-i mai răspundă. Mihai rămase zgâlțâit, scărpinându-se în cap: *Ce-am spus de nu i-a plăcut?*
La ușă, Zaharia o aștepta cu un trandafir roșu în mână.
„Bună. Pentru tine.”
Ana izbucni, era iritată.
„Zaharia, iar tu! Ce mai vrei? De ce tot mă urmărești? Am ales deja pe Mihai!”
„Pentru că te iubesc. Ia trandafirul.” Dar ea intră în casă fără să-l ia.
A doua zi, găsi floarea pe treptă. Chiar supărată pe el, o luă oricum. *Ce frumos e… nici măcar nu s-ofilit.*
Zaharia nu mai încercă să se apropie, dar lăsa din când în când câte un trandafir. Și ea știa de la cine era. Nu-i plăcea de înaltanul cu ochelari, dar, adânc în suflet, se simțea măgulită că cineva o iubea atât de romantic.
După liceu, Ana și Mihai s-au căsătorit. Ea era studentă la Pedagogie, el aștepta recrutarea în armată. Nunta a fost modestă. Zaharia a fost prezent—stătea la capătul mesei, privind-o pe mireasă, ridicând paharul cu toții, dar fără să bea. A plecat fără să observe nimeni. S-a dus la Politehnică, în alt oraș.
Viața i-a despărțit pe cei trei. Nu mult după, Mihai a plecat la armată.
„Mihai, cum voi face fără tine?” plângea Ana.
„N-ai griji, dragă. Doar să mă aștepți—timpul va trece repede.”
Și a trecut. Ana terminase trei sesiuni când Mihai s-a întors. Iubirea lor a reînviat, părându-le că sunt cea mai fericită familie.
S-a născut fiul lor, Andrei. Ana visa la o fiică pe viitor. Mihai era un soț și tată dedicat. Toți îi admirau, uneori chiar cu invidie.
Dar toate lucrurile bune au un sfârșit. Într-o zi, Ana l-a așteptat acasă cu teamă, observând dacă e treaz sau beat. După trei ani de căsnicie, ceva se schimbase la Mihai—sau poate acum își arăta adevărata fire.
„Taci din gură cu plânsetele băiatului! Mă satur! Dacă nu-l poți liniști, plec! Mă omor la muncă, iar aici tot el țipă! La ce-mi trebuie așa viață?”
Pleca la mama lui, dar se întorcea după câteva zile. Ana se întreba: *Ce s-a întâmplat cu el? A fost mereu așa?*
El justifica:
„Beat, nu aud nimic. Așa că nu te aștepta să mă opresc. Și amintește-ți: bărbatul e stăpân în casă. Asta e tot.”
Nervii îi cedau. Știa că-și afectează copilul—și pe elevii din școală, unde preda. Se descărca prin strigăte și plâns, dar ce folos? Mihai a început s-o lovească. Îl dădea afară, îl ierta, iar ciclul se repeta. Credea că trebuie să ra
