„N-ai nici o rușine! Tu n-ai copii, iar eu sunt mamă!” – cum mi-a făcut cumnata scandal la aniversare ca să nu-mi dea banii înapoi
Aniversarea mea de 35 de ani o plănuisem liniștită, fără tam-tam. Dar viața, cum se zice, știe să transforme orice dată banală într-o dramă pe cinste. Cu o lună înainte de sărbătoare, m-a sunat Adina, sora soțului meu, cu care mereu am avut relații tensionate.
„Unde te gândești să-ți sărbătorești ziua?” m-a întrebat, de parcă deja își făcea bagajele.
„Nici nu m-am gândit încă,” am răspuns eu, puțin dezorientată. Era prea devreme să vorbim despre asta, mai ales cunoscând obiceiurile Adinei.
„A, deci ai bani. Împrumută-ne mie și lui Dragoș cinci mii de lei. E foarte nevoie, îți dau înapoi în două săptămâni maxim,” s-a vrăjit ea cu acel glas plângăreț care mereu îmi dădea fiori pe șira spinării.
Nu-mi place nici să împrumut, nici să dau bani cu împrumut. Mai ales unor oameni ca Adina. De când ne știm, tot încerca să-mi „ceară” bani – fie pentru copii, fie pentru reparații, fie pentru electrocasnice stricate. Mereu refuzam – politicos, dar ferm. Până atunci.
„Copiii mei au febră, au nevoie de medicamente,” a spus, dându-mi argumentul „sfânt”.
Am cedat. I-am trimis banii pe card. Au trecut două săptămâni – tăcere. A trecut o lună – nimic. Atunci m-am hotărât: la aniversare îi voi aminti eu.
Sărbătoream într-un local drăguț. Oaspeții se distrau, se făceau toasturi. Dar eu nu-mi găseam pace. Adina și soțul ei au venit la timp, pălăvrăgeau, mâncau, râdeau, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
„I-am împrumutat surorii tale cinci mii de lei pe medicamente, a zis că îi dă înapoi în două săptămâni,” i-am șoptit soțului când a observat că sunt tensionată.
„N-o să-ți dea,” a tăiat el scurt, fără să clipească. „Și mie îmi datorează trei mii de ani de zile. O știu – banii ăștia n-o să-i mai vezi.”
Dar oricum am decis să vorbesc.
„Adina, bună. Mersi că ați venit. Voiam să vorbim despre…” am început eu cu grijă, parcă pășeam pe gheață subțire.
„E totul absolut minunat!” m-a întrerupt ea, sărutându-mă pe obraz. „Mâncarea e fantastică, mai ales salata cu porumb – îmi dai rețeta?”
„E vorba despre altceva. Acum o lună mi-ai luat bani…”
Adina a râs, dând capul pe spate: „Cinci mii? Când am luat eu bani de la tine? Mereu mi-ai refuzat, nu-mi amintesc așa ceva. Ți-ai închipuit?”
Am rămas mască.
„Ți-am trimis banii pe card, pe medicamente. Pot să-ți arăt transferul dacă nu crezi,” am spus, simțind cum mi se aprind obrajii.
Adina s-a albit la față, dar și-a revenit repede.
„A, da… Așa a fost. Doar că eu nu-mi țin minte lucruri neimportante,” a scos printre dinți, încrucișând brațele.
„Ai promis că îi dai înapoi în două săptămâni. A trecut o lună, aș vrea să-mi înapoiezi…”
Și atunci a început.
„N-ai nici o rușine!” a strigat ea, de s-au întors toți din local. „Copiii mei erau bolnavi, iar tu-mi ceri bani înapoi! Bineînțeles că nu înțelegi, tu n-ai copii!”
M-am simțit ca și cum am primit o palmă. Adina mergea în atac.
„Și cadoul? Ți-am cumpărat cadou! Doar l-am uitat acasă. Pe care l-am dat tot cinci mii, deci suntem chit. Nu mă așteptam să fii atât de zgârcită!”
„C„Ce cadou? Nu mi-ați dat nimic,” am șoptit eu, uluită, iar ea s-a întors pe călcâie și a plecat furioasă, lăsând în urmă doar tăcerea grea și privirile jenate ale oaspeților.
