În seara aceea, inima mi-ar fi sărit din piept dacă nu mi-aș fi strâns dinții cu disperare. Îmi amintesc cum a început totul—un simplu telefon de la fiul meu: “Mamă, eu și Tania (nume schimbat) venim la voi acum. Să ne cunoașteți.” Vocea lui era veselă, încrezătoare, ca a unui om care s-a hotărât în sfârșit să facă pasul hotărâtor. Eu și soțul meu ne-am uitat unul la altul și ne-am bucurat: “În sfârșit, Petru s-a cumințit, se însoară!” Cât putea să rămână burlac?
Petru a fost întotdeauna un băiat special. Crescuse independent, dar cu fire tare. După școală, s-a dus la armată, iar apoi, deodată: “Plec la Sud, să muncesc. O să fac bani.” Am rămas șocați, dar nu l-am oprit. S-a dus—și chiar a început să vină acasă cu delicatese: pește, carne de berbec, fructe de pădure. Spunea că îi place acolo, natura e aspruă, dar frumoasă, oamenii sunt autentici.
Și acum—se însoară. Am întins o față de masă albă, am pus pâinea și sarea, ne-am îmbrăcat în hainele noastre cele mai bune, așteptăm. Sună la ușă. Mă duc să deschid. Și atunci… aproape am pierdut glasul.
Pe prag stătea o femeie. Mai bine zis, prima dată am văzut doar o haină imensă din blană de berbec, iar în spate—trei copii și Petru însuși. Haina a intrat, s-a dat la o parte—și din ea a ieșit o fată subțirică, mică de statură, cu părul negru și des și o privire ascuțită ca a unei păsări. Petru a făcut prezentările:
— Ea e Ioana. Logodnica mea.
În interior, totul s-a prăbușit. Fata a dat din cap în tăcere, iar copiii, fără să aștepte o invitație, s-au așezat direct pe podea. Unul a început să-și scoată cizmele, altul s-a urcat pe pervaz. Pe cel mai mic, Ioana l-a legat cu o curea de piciorul canapelei ca să nu fugă. Toate astea se întâmplau în tăcere și în mirosuri—de parcă întregul Sud intrase în apartamentul nostru din Iași.
Am intrat în sufragerie. Am pus o față de masă albă, am pregătit masa. Și Ioana a început să servească copiilor… cu mâinile! Pentru ea a luat furculița, dar o folosea ca să se scobească în dinți. Vorbea scurt, sec.
— Copiii ăștia… sunt ai voștri? a întrebat soțul meu, privind trio-ul de pe jos.
— Ai mei, a răspuns ea fără emoție.
Ne-am uitat cu soțul la Petru. Ce e asta, acum familia noastră?
— Petru, dragă, unde v-ați cunoscut? am întrebat eu, cu glasul tremurând.
— La Sud, mamă. Cântă uimitor. Trebuia să o auzi! a răspuns el cu admirație, iar eu l-am privit ca pe un străin.
— Dar unde o să locuiți? a intervenit tatăl.
— Într-o căsuță de pământ merge, a zis Petru nepăsător.
Atunci ceva s-a rupt în mine. Am ieșit în bucătărie, urmată de soț. Ne-am privit—ochii ca niște farfurii.
— Ce facem?
— Nu știu, a spus el, dând din umeri.
Ne-am întors în cameră. Soțul meu s-a apropiat de Petru și, fără să se uite în ochii lui, i-a întins niște bani:
— Ia, pentru o cameră la hotel. Scuză-ne, dar nu puteți rămâne aici.
Petru a oftat:
— Mereu mi-ați zis: ‘doar să te însori, oricine ar fi’. Și uite, am adus-o.
Au plecat. Cu copiii. Cu haina. Cu mirosul.
Au trecut vreo patruzeci de minute. Sună din nou la ușă. M-am dus să deschid. Erau din nou ei. Dar de data asta—altfel. Ioana era fără haina aia, purta o geacă obișnuită, părul legat în coadă, ochii plini de viață.
— Bună ziua, a spus ea politicos. Ne scuzați.
— Nu înțeleg, am bolborosit eu, dându-mă la o parte.
Petru, zâmbind, a făcut un pas în față:
— Mamă, mereu mi-ai zis: ‘măcar să te însori, măcar să te însori’. Dar eu—nu vreau. Nu încă. Ioana e prietena mea. Am vrut să facem o glumă. E din Cahul, a venit în vizită cu nepoții. Nu aveau unde sta. Și-am zis să jucăm o scenetă.
Am căzut pe un scăunel din hol. Picioarele nu m-au mai ținut.
— Puiule, fă ce vrei, dar nu mă mai speria așa! Aproape mi-a sărit inima! am exclamat.
Ne-am întors la masă. Ioana, complet schimbată, ajuta în bucătărie. Copiii stăteau cuminți la masă, râdeau. Și noi, cu soțul, am înțeles: da, îmbătrânim. Dar gluma lui Petru a reușit—te sperii de parcă n-are sfârșit.
