Elena stătea la o masă mică într-un restaurant cochet din centrul Chișinăului, așteptându-și logodnicul, Mihai. Acesta părea tensionat, scotea telefonul la fiecare câteva minute și se uita nervos la ecran.
— Mihai, ești așa de ciudat astăzi. Ce se întâmplă? — întrebă ea, încercând să-și ascută neliniștea.
— Mai așteaptă puțin, o să-ți explic. Așteptăm doar pe părinți… — se răsti el.
— Ce părinți?
— Ai mei. Și încă o pereche de oameni cu ei. Nu am venit doar să cinăm—avem ceva de discutat.
Elena se încordă. Îl cunoștea pe Mihai de șase luni și învățase să recunoască acel ton din vocea lui, cel care anunța „discuții serioase”. Și niciodată nu se terminau cu ceva bun.
După zece minute, la masă s-au apropiat părinții lui Mihai—Ion și Maria—și în spatele lor, doi străini.
— Faceți cunoștință: acestea sunt Victor și Ana,—zise Mihai cu un zâmbet larg.—Sunt interesați de apartamentul tău. Vor să-l închirieze pe termen lung.
— Al meu… apartament? — Elena aproape că-i scăpă furculița din mână.
— Bineînțeles. Au intenții serioase—sunt dispuși să plătească 5000 de lei pe lună. Iar noi după nuntă ne mutăm la părinții mei. Au casă la țară, e loc destul. De ce să stea apartamentul degeaba? Va aduce un venit!
Elena simți cum degetele i se răcesc. Mihai, neobservând starea ei, scoase din geantă niște acte.
— Uite, am discutat deja cu banca. Vom transfera creditul ipotecar pe numele nostru—rata va fi mai mică. Și plățile mai ușoare.
— Tu… ai hotărât deja totul? — vocea Elenei tremura. — Fără să mă întrebi?
— Doamne, ce copilărit! — interveni Maria. — Mihai are grijă de viitorul vostru. Sunteți aproape familie!
Victor și Ana se priviră.
— Scuzați, dar apartamentul este pe numele dumneavoastră? — întrebă Ana pe Mihai.
— Momentan nu, dar…
— Atunci, ne cerem scuze, dar nu ne convine o astfel de afacere,—zise Victor sec.—Nu știam că proprietara nici măcar nu e la curent. La revedere.
S-au ridicat și au plecat, lăsând în urmă o tăcere grea.
— Ei bine,—se enervă Maria.—I-am dat bătaie la cap pe oamenii ăștia cumsecade! Și totul din cauza scenei tale, Elena!
— Scenă? — Elena se ridică încet.—Nu e o scenă. E dreptul meu—să decid ce fac cu locuința mea.
— Vorbești serios?! — Mihai se făcu palid.—Am planificat totul!
— Tu ai planificat totul. Pentru noi amândoi. Fără mine. Și nu am de gând să-mi clădesc viața alături de cineva care crede că e normal așa ceva.
— Elena, hai să vorbim calm…
— Nu. Nunta nu va avea loc.
A ieșit din restaurant fără să se întoarcă. Și nu a mai răspuns la niciun mesaj.
Acasă, stând pe pervaz cu o ceașcă de ceai fierbinte în mână, se gândi doar atât:
„Mai bine singură—dar cu respect pentru mine, decât cu cineva care nu înțelege asta”.
