El a refuzat să se căsătorească cu fata însărcinată. Mama lui l-a susținut, dar tatăl s-a ridicat în apărarea copilului nenăscut.
“Tată, am o veste. Vecina, Elena… e însărcinată. De la mine,” a spus Ion, abia intrând în casă.
Arcadie, tatăl lui, a înghețat pentru o clipă, apoi a rostit calm:
“Atunci căsătorește-te.”
“Ce vorbești? Sunt încă tânăr. Nu e timpul să fac familie, mai ales că nici nu am fost împreună mult…”
“Serios?” s-a încruntat tatăl. “Deci să alergi după fete ai fost bărbat, dar să răspunzi pentru fapte acum ești copil. Bine, bine.” Și, fără să mai spună nimic, a strigat tare spre soție: “Maria! Vino puțin aici!”
Maria a intrat în bucătărie, ștergându-și mâinile în șorț:
“Ce s-a întâmplat?”
“Ascultă. Fiul nostru a făcut un copil, dar nu vrea să se însoare. Elena, fata vecinilor. E însărcinată de la el. Iar el se ascunde ca un laș.”
Maria nici măcar nu s-a mirat. Fața i-a împietrit:
“Și bine face. De ce să ne legăm de prima întâlnită? Astea de acum sunt viclene – găsesc pe cineva cu mai mulți bani, se lasă însărcinate, apoi „hai, căsătorește-te!” Apoi afli că nici nu e al tău copilul. Să facă analize. Și apoi, de ce să-l presăm pe Ion? E încă tânăr. E bărbat, a fost greu să reziste. Dar nu e obligația noastră să întreținem copiii altora.”
Arcadie a tras adânc aer în piept și a rostit încet:
“Dar dacă chiar e copilul lui?”
“Și dacă e? Trebuie oare să ne asumăm? Spune-i să facă teste, să aflăm adevărul.”
S-a întors și a plecat în bucătărie, lăsându-l pe Arcadie singur cu fiul său.
“Știu, eu am fost și eu tânăr cândva,” a început el. “Am iubit pe alta, m-am căsătorit cu alta. Nu din dragoste, ci din responsabilitate. Pentru că a fi bărbat nu înseamnă doar pofte, ci alegeri și consecințe. Mama ta era însărcinată atunci. Nu știam dacă o să pot trăi cu ea, dar știam sigur – copilul nu e de vină. Sângele meu, responsabilitatea mea. Și știi ce, Ion? Din toate greșelile, asta nu a fost una. Nu m-am regretat niciodată că am rămas.”
Au trecut trei luni. Testul ADN a confirmat clar: cu o probabilitate de 99,9%, Ion era tatăl copilului Elenei.
“Și ce dacă?” a răspuns Maria cu dispreț când Arcadie i-a pus rezultatul în față. “Da, e tatăl. Dar asta nu înseamnă că Elena o să trăiască în casa asta. Nu o să intre aici. Am spus!”
Ion stătea aplecat, fără să-l privească pe tatăl său. Se vedea clar pe fața lui că alesese partea mamei. Își strângea pumnii, dar nu spunea nimic.
Arcadie s-a ridicat încet de la masă:
“Acum că v-ați hotărât amândoi, ascultați și hotărârea mea.”
Vorbea încet, dar glasul lui tăia ca un cuțit:
“Cât voi mai trăi, nepotul meu nu va duce lipsă de nimic. O să iau pământul, o să construiesc o casă, și el – nepotul meu – va primi tot ce-am câștigat. Iar voi, pe ajutorul meu, nu vă mai puteți baza. Refuz să fiți părtași la rușinea asta. Ion, de azi înainte, nu mai ești fiul meu. Tot ce am va fi al copilului. Nu veți primi niciun ban.”
Maria a izbucnit:
“Te-ai înnebunit? Vrei să-i iei propriului fiu moștenirea?”
Arcadie n-a răspuns. S-a întors și a plecat, ignorând țipetele și înjurăturile. Ion a rămas în picioare, în tăcere, neîncrezător că tatăl său chiar spusese așa ceva. Dar știa: dacă Arcadie a spus, a spus.
