Maria stătea în sufragerie, privind absentă ecranul televizorului, unde se tot schimbau emisiuni plictisitoare. Ochii i se închiseră de la sine și adormi. A fost trezită de un bătaie nesigură în ușă. Sărind de pe canapea, ținându-și chimirul halatului, se îndreptă spre intrare.
— Vin, vin! strigă ea.
În vizor — o străină. O tânără, sfialnică, cu obrăjorii înfloriți și ochii căprui.
— Bună ziua… Sunteți Maria Ionovna?
— Da, eu sunt. Și tu la mine? Intră, odată ce ai venit.
Oaspeta păși în hol, privind în jur.
— Eu… trebuie să vorbesc cu dumneavoastră…
— Nu te sfii, hai în bucătărie, bem ceai. Și-mi spui atunci ce te-a adus.
Femeia era fericită de orice companie — fiica ei, Ecaterina, pleca dimineața și se întorcea noaptea târziu, iar din ce în ce mai des, Maria simțea cum singurătatea o cuprindea.
Pe când fierbea ceainicul, Maria, agitată, așeza bomboane și furse în farfurii, aruncând mereu priviri scurte spre fată.
— Cum te cheamă?
— Lăcrămioara. Lili, dacă vrei.
— Frumos nume, zâmbi Maria, punând o ceașcă în fața ei. Eu am lucrat toată viața ca poștăriță. Mergeam prin mahalale, cu sacoșa grea. Ziare, scrisori, telegrame. Oamenii așteptau, se bucurau. Uneori — plângeau. Veneau și vești rele… Dar le duceam mereu cu respect. Acum m-au lăsat picioarele. Abia mai ies.
Lili asculta, fără să-i întrerupă. Doar mâinile îi tremurau, și ceașca pătrunse ușor în farfurioară. Când Maria a întrebat-o de ce a venit, fata a vorbit în sfârșit:
— Am venit de departe. Din celălalt capăt al țării. Trebuia s-o văd pe fiica dumneavoastră. Ecaterina. Pentru că… eu sunt fiica ei. Iar dumneavoastră — bunica mea.
Maria îngheță. Ochii i se luminară, dar glasul rămase calm:
— Fetițo, greșești undeva. Ecaterina locuiește cu mine. N-aș putea să nu știu…
Lili lăsă ochii în jos.
— A fost demult. Când a plecat după facultate în alt oraș să lucreze. Atunci… s-a îndrăgostit. Ilie îl chema. Era serios. Voiau să se însoare. Dar… înainte de nuntă, el a murit. Un accident.
Ecaterina a născut prematur… bunica — mama lui Ilie — era acolo. Ea a leșinat. Dimineața, au convins-o că copilul a murit.
Dar fata — eu — am fost luată. Bunica lui Ilie m-a dus la ea. Voia să rămână măcar o parte din fiul ei lângă ea. La șaisprezece ani am aflat adevărul. Și am venit… să o văd pe mama mea. Să-i spun că sunt în viață.
Maria stătea nemișcată. Apoi se ridică și o strânse tare pe Lili în brațe.
— Doamne… cât ai trebuit să porți singură… Dar Ecaterina? Nu știe… Azi a plecat la sat cu sora ei. Se întoarce peste trei zile. Rămâi. Te rog, rămâi.
Dar Lili clătină din cap.
— Am biletul. Trebuie să fiu lângă bunica. E bolnavă greu. N-o pot lăsa singură. Dar… spuneți-i mamei. Vă rog.
Rămasul a fost dureros. Lili a plecat, lăsând în casa Mariei o durere vie. Femeia s-a uitat pe fereastră până când tânara a dispărut după cotitură. Și atunci — sunetul unei mașini. Ecaterina se întorsese. Cu soțul și sora.
— Mamă, spuse ea bucuroasă. Fă cunoștință, acesta este Victor. Mi-a cerut mâna. Am acceptat.
Maria păli. Mâinile îi tremurau. Nadia i-a adus apă.
— Ia loc, spuse ea hotărâtă. Trebuie să auzi asta.
Și Maria a spus tot. Până la ultima lacrimă.
Peste jumătate de oră, alergau spre gară. Au ajuns în ultimul moment.
Pe peron, Ecaterina a văzut-o — fiica ei. Fiica ei.
Au alergat una spre alta. Au tăcut, au plâns, au șoptit cuvinte închise în inimă aproape douăzeci de ani.
— Vin după tine, ai auzit? repeta Ecaterina, mergând lângă vagon. Vin. Nu vei fi niciodată singură.
Peste trei săptămâni, Ecaterina a mers după ea. Bunica lui Ilie, cea care i-a luat copilul, stătea în genunchi. Dar Ecaterina n-a lăsat. S-a uitat la femeia asta fragilă cu milă. Și-n gând — a iertat. Nu pentru ea. Pentru sine. Pentru Lili.
De-atunci, Lili trăiește cu mama ei. Au zidit o casă liniștită și caldă. Victor i-a devenit tată. Uneori îl cheamă pe nume. Uneori — „tati”.
…Și poate nu există minune mai puternică decât șansa de a-ți găsi casa. De a-ți găsi mama. De a te găsi pe tine.






