Nunta întârziată

Țiuca a terminat școala pedagogică cu diplomă de merit, visa să intre la universitate. Dar visurile nu i s-au împlinit. Tatăl ei a fost implicat într-un accident grav, a stat mult timp în spital. Când a fost externat, mama ei a luat concediu să aibă grijă de el acasã, până s-a obișnuit cu scaunul cu rotile.

În orașul lor nu era universitate — trebuia să meargã în orașul mare. Țiuca a hotãrât cã va încerca anul urmãtor. Nu putea sã-și pãrãseascã pãrinții singuri într-o perioadã atât de grea. Și-a gãsit de lucru la o școalã.

Doctorii spuneau cã, cu timpul, tatãl ei ar putea sã se ridice în picioare dacã fãcea exerciții speciale, masaj, dacã lăua medicamente. Mama ei a vândut casa de la șatrã, ca sã angajeze un instructor de kinetoterapie, un masor, sã cumpere medicamente. Dar tatãl ei nu s-a mai ridicat din scaunul cu rotile.

— Gata, ajunge sã aruncăm banii degeaba. Nu mai e nevoie de nimic, oricum nu mă voi ridica, a spus el într-o zi.

Caracterul i s-a schimbat, a devenit morocãnos și suspicios, gãsea nod în papurã oricãrui lucru. Mama suporta cel mai mult. Dacã o chema, ea trebuia sã lase totul și sã alerge la el. De obicei voia apã, avea ceva întrebare sau pur și simplu dorea sã discute. Și în timp ăsta, cina ardea pe sobã.

— Ion, ai putea foarte bine sã ajungi singur în bucãtãrie. Și acum cartofii s-au ars, îl mustra mama.

— Viața mea s-a ars, iar ție îți par rău cartofii. Ție e ușor să vorbești, stai pe picioare. Ce mare lucru e să aduci un pahar cu apă? se enerva tatãl.

Uneori, în nervi, arunca cu paharul sau cu farfuria spre mamã. Din ce în ce mai des, tatãl ei cerea sã-i cumpere țuicã. Și dupã ce bea, îşi vãrsa furia pe mamã. De parcã ea era vinovatã de accident.

— Tatã, nu bea, nu o sã te ajute, doar o sã fie mai rãu. Nu ai cu ce sã-ți ocupi timpul? Joacã șah, citește cărți, îl ruga Țiuca.

— Ce știi tu? Ultima bucurie vrei sã mi-o iei? În cărțile alea sunt minciuni. Citește-le tu. În viaţã nu e așa. Eu nu mai sunt bun de nimic, mormãia el.

— Mamã, nu-i mai cumpãra ţuicã, o ruga Țiuca.

— Dacã nu-i cumpãr, o sã strige. Ii greu. Ce sã facem acum… suspina mama.

— Nu trebuie sã bea, ci sã facã exerciții. Ti-au spus cã poate merge. El pur şi simplu nu vrea. Ii place să ne tortureze, iar noi alergăm după el, se enerva Țiuca.

Îi pãrea rãu de tatãl ei, dar nici pentru ea și mama nu era ușor. Într-o zi, Țiuca s-a întors de la școalã obositã, o durea gâtul, voia doar sã se întindã. Și tatãl ei o chema mereu. Atunci Țiuca nu a mai rezistat.

— Ajunge! Sunt obositã, abia stau pe picioare. Tu ești în scaun cu rotile, poți să mergi singur în bucătărie şi să bei cât încape. Nu ești singurul așa. Sute de oameni trăiesc și chiar lucrează, participă la competiții paralimpice. Iar tu nici până în bucătărie nu poți ajunge. Hai, înainte, singur. Eu nu am timp, trebuie să mă pregătesc pentru ore. — Și Țiuca s-a retras în camera ei.

A auzit cum roțile scaunului cu rotile fâșâiau pe parchet, cum tatãl ei a pus cu zgomot paharul pe masã în bucãtãrie, cum roțile au fâșâit pe lângă ușa ei, încetinind pentru o clipã. Se aștepta ca el să deschidă ușa cu scaunul, sã înceapã sã strige. Dar roțile au fâșâit mai departe pe hol. De atunci, tatãl ei a devenit mai independent.

Când era cald afarã, Țiuca lãsa balconul deschis. Tatãl ei se apropia și stãtea în faţa ușii – „plimba”. Nu putea sã treacã prin ușa îngustã și pragul ridicat. Bineînțeles, ar fi trebuit să lãrgeascã ușile și balconul, dar de unde sã ia bani.

— Duceţi-mã la azil, cerea tatãl ei după ce bea.

— Ce vorbești așa? Cum poți? Ești viu, asta e cel mai important. O sã fie mai bine, îl liniștea mama.

— Acum spui asta, dar până la urmă o să te saturi să mă îngrijești. O să trăiești din milă şi o să mă tolerezi. Ce-ți trebuie mie, infirmul? Tu ești încă tânără…

Și așa trăiau. Un an a trecut fără să-și dea seama, și a venit din nou toamna ploioasã. Într-o zi, Țiuca ieşi de la şcoalã, dar nu apucã să ajungã la staţie, când începu sã plouã tare şi rece. Se ascunse sub acoperişul de sticlã al staţiei, dar picãturile de ploaie tot ajungeau pe lângă ea. Mașinile care treceau nu încetiniți, alergau prin bălți, stropind oamenii de la stație cu noroi. Țiuca stătea acolo, ca un vraburțel pufos.

Deodatã, lângã ea opri o dubã. Un bãiat ieşi din ea. Ţinând geaca deasupra capului, fugi sub acoperiş, lângã Țiuca.

— Urcă în mașină, te duc acasă.

Țiuca era deja îngheţată, picioarele îi erau ude. Se strecurã sub geaca lui, mirosind a benzinã şi ulei. Bãiatul o ajutã sã urce în cabina dubii. Era uscat şi cald acolo.

— Mihai, spuse el.

— Țiuca.

— Adică Țiuca. Unde mergem, Țiuca?

Țiuca îi dădu adresa. Pe tot drumul, Mihai îi povesti de ce devenise şofer.

— Mama m-a crescut singură. Venise și timpul să am grijă de ea. Un vecin m-a luat în service-ul lui. Când am revenit din armată, am luat volanul. Și astfel, într-o zi însorită de primăvară, Țiuca și Pavel au mers împreună spre casa bunicii, unde totul începuse cu atâția ani în urmă, cu inimi pline de speranță și dragoste.

Оцініть статтю
Nunta întârziată