Așternut moale, somn greu

Un alt nume de altă parte cu toate plăcerile.
— Bine, de data asta, sper că nu veniți doar pentru trei zile, ba o să stați mai mult? Elena! De ce taci?
— Doamnă Sofia, cu mulți ani, să vă trăiți sănătoasa și fericită! Vai, ce renădire!
Elena dezlipi repede receptorul de la ureche, de parcă ar fi fost o armă încărcată. Își tapă telefonul pe masă, cu un zgomot ușor, și oftă adânc.
*Vai, ce se mai întâmplă, gândi ea. Cursa cu nepoții pe terasă pare zilele trecute, iar Doamna Sofia i-a primit cu un zâmbet ce părea că zdrobește orice bucurie din vizită. Dar de la primul cuvânt până la ultimul, sufletul meu plutea într-un nor de ariditate.*
Elena nu se simțise niciodată chemată să meargă la părinții soțului ei, în vacanța de toamnă care se alintase ca un alifie de răgaz. Vasile fusese netăbuit, ca un clopoțel ce sună cu ecou din inițiativa tatălui lui: „Bătrâni trebuiesc iubiți, nu pot sta singuri.” Deși Elena acceptase mereu, de data aceasta simțea nevoia să-și exprime pământul din suflet.
***
— Doar am văzut-o pe mamă afară de la poartă, hai să o chemăm mai des. Gândește-te, să nu adormi nepoții cunoscuți de bunicul lor.
— Dar Vasile, vrei să mă iubești mult și să-mi poftești să mergem în vacanță de cărămidă la tata, cu toate că altă parte a României se vede de pe munte, nu?
Vasile se încruntă, uitându-se la ea.
— Spune-mi de ce te gândesti presusul asta.
— Doar că, de fiecare dată când mergem la ei, mama te cheamă doar ca să meargă cu miciile tăi la pescuit sau să le organizeze o excursie la Pișcol. Nu te interesează măcar o dată ce fac copiii tăi, cum învață, cum se descurcă. Ei doar te folosesc ca o pigă pe care să lipsească în fața vecinilor.
— Elena, te rog, vom face uneori vizitele obligatorii. Cred că bunicul vă apreciază și le oferă un sprijin emoțional.
— Ba să știi că mama mea, iată, trăiește în alt oraș. Dar, de fiecare dată când am nevoie de ajutor, face nimic mai mult decât să vină la noi cu trenul sau cu autobuzul. A făcut asta de opt ori într-un an! Dar de la doamna Sofia nu primesc nici un semn de interes.
— Da, Elena, ți-ai luat parte din capul tău. Și îmi mulțumesc doamnelor de-ale noastre pentru toate acestea.
— Și atunci, de ce nu iei și tu parte un pic mai mult la vizite? Că doamna Sofia te adoră pe tine, dar de ce nu le oferi o parte de tine din weekend?
— Elena, doar suntem oameni diferiți. Mătușa e din Consor, din munți, iar tu știi, e cam bătrâni. Cred că e greu să înțeleagă cât de important e să le oferi timp copiilor tăi.
Elena se strânse la subsuvență, simțindu-se întărită în decizie.
— Dar acasă la ei e cu totul altceva. E rău, nu e plăcut. E neplăcut, nu știu cum să explic.
— Cum adică neplăcut, dacă au o casă frumoasă, camere separate, climatizatori?
— Vasile, dragă, ai auzit niciodată proverbul: „Molesc doar la culcare, dar stau în pat ca-un ciocârlan”? Păi același lucru se întâmplă cu mine de fiecare dată când mergem la părinții tăi.
— Nu cred că ai spus asta vreodată. Și mi-era de înțeles că mai aveți voi oameni plăci în casă.
Elena se cam destăinuia:
— De fiecare dată când suntem acolo, mamă și tata tău se băteau din greu cu ceea ce aveau. Le văd buzele cum se mișcă neplăcut, am auzit glumele acide. Nu cred că poate ști cât de dureroasă e o vizită cu doamna Sofia, care nu-și poate auzi nici măcar sunetul glasului tău de la bunicul. Și totuși, peste cinci ani de căsătorie, simt că nu suportă că sunt eu parteneri bătrânei.
Vasile se cam răceli, încercând să încheie discuția cu toate că era de neatins.
— Hai, hai, știm că vom merge de data asta, dacă ai nevoie. Dar o să fim mai atenți ca de obicei.
— Așa vom vedea, zise ea.
***
Prin zilele următoare, Elena începu să facă pachetele pentru toată familia, dezgropând la fiecare masă o cutie de haine, iar Vasile părea deprimat, ca un om tapăiat.
Calea până la fermă era de patru ore, dar Elena căuta, cu toate că încerca, să arde viață dintr-o călătorie comună. Cânta pop moldovenesc, râdea cu cei trei băieți la spate. Simțea că Vasile îi plăcea de toate, dar nu încă de durere de inimă. Căzuse din nou, putea simți asta.
Dar nu mai putea suporta ariditatea doamnei Sofia, care, de fiecare dată, suna ca o mamă cu toate zilele.
— Vino, copii, bunicul vă aștepta, strigă doamna Sofia, către prag.
Vasile i se uita îngăduit, ca un copil prins între două litere și Elena, deși goni câteva trepte grele, nu îi spuse nimic.
— Vasile, dai totul-nălțime cu viața aceasta. De ce nu le dai un pic de pace bunicilor?
— S-a făcut, mamă, răspunse Vasile, ducând toți cartofii la etaj.
— Elena, ce le ai dus de adăugat? Și acum e un tren de bagaje. Vasile cel bun trece din nou să le ducă.
— Doamnă Sofia, ești cam săracă de vorbă. Vasile mănâncă ca să trăiască. Și oricum, știi bine că la noapte dormim pe o fermă. Copiii se jucă cu pământul.
— Elena, nu te-a învățat nimeni că ești prea îngrozitoare cu cuvintele? Așa vorbești la bunică?
— Doamnă, de ce nu ar fi normal ca bătrâni-vieți bine? Spusese ea în glumă, dar cu toate că în jurul ei era o liniște zdruncinătoare.
— Dar n-am văzut pe nimeni să te-aștepte, copii. Ti-aș anticipa alergarea pe alee, cunoscută de tance?
— Ce-mi va vina? Ei sunt copii mei, nu ai putere asupra lor.
— Vasile, n-am văzut altceva în viața ta, dar ți se percepe că mama stă de pereche cu copiii tăi.
— Păi ce trebuia să fac în această situație?
— Să le oferi câte un semn de interes, doar poate le face plăcere.
— Ba să-l știi pe tata, îmi ia deopotrivă parte. Și copiii, știi, sunt trezi, nu împlinită de toate.
— Las-o, mama, e prima vizită. O să și se obișnuiască.
— Ba tata, că-i bătrân, nu se face cu nimeni. Nu știe cum funcționează acesta lumea.
— Ba ieșit. Elena a ales să se arunce un cuvânt.
— Cştii, Elena, spuse Vasile, către masă. Și atunci, acel cuvânt începu să înflorească în a doua zi.
***
Elena găti totul, Vasile spălat paharele, iar copiii se jucau pe câmpie. Bunicul, un bărbat curtat, îi făcu o glumă celor de toate vârstele.
— E frumos să stai în acest loc, dar nu e plăcut să știi că pleci într-un singur loc.
— Ce vrei, drăguțe, nu poți rămâne într-o pădure toată viața.
— Nu știu, tata, dar mă linistesc gând fiindcă acasă ți-o îmbrac pe Eliza.
— Cel mai bine să mergem. Nu poți fi astfel de acasă acasă.
— Doamnă Sofia, am cuvântul, să fac ceva în casă.
— Ai părut rușinat de la cuvântul tău. Oamenii noștri au ceva și vor să stea acolo.
— Ba ai știut că mă simt astfel de foame.
— Și ce, voit ai mâncat ceva?
— Ba nu, e budincă.
— Ești cam săracă de cuvânt, Elena. Și știi că mă simt rău.
— Fiindcă ești cam agresivă. Nu știu ce mai face.
— Dar știu că n-am vrut.
— Ba știu. Ești așa de unsuroasă, dar nu ști să râzi liniștit.
— Și ce?
— Că de fiecare dată când vin, ești cam resemnată. Și nu ști să fii prietenoasă.
— Ba îți arătăm ce lume e! Nu cum ți-ai dorit tu.
— Ba știu. Și nu e blând în niciun caz.
— Să nu mai știu pe nimeni.
— Păi și unde mai mergem?
— În excursii. Și fără să ne întrebăm unde.
— Că doamna Sofia e idealistă. Și nu știe să râzi.
— Atunci plecăm.
— Ba hai. Și că doamna Sofia va răbda cu capul sprijinit de geam.
Elena și Vasile o luară flancul, râzând cu copiii, simțind că sunt pe drumul cel bun. În sfârșit, nu mai erau într-o atmosferă presantă. Era doar o călătorie către o vacanță autentică.