Vânaș de bani
Într-un colț țării, acolo unde vântul de iarnă mușcă ca lupii, iar verile înșelătoare aduc frunze uscate și miros de praf, se agăță un sat mic, Călimănești. Clădirile îi parțiază cerul ca niște blocuri P7, năzdrăvan puse în liniile de codru. Și-așa, în anii ’60, când țara mergea spre progres, satul parca se uita în trecut, ca un bunic amețit. Întreaga viață e învăluită în jurul podgoriilor, unde copiii și părinții lucrează la recoltă, iar banii de la contribuțiile statului păzesc dascălul postdecembrișian.
Într-un bloc de la parter trăiește familia Popescu. Sunt ca orice români din sat: muncitori și sârguincioși, dar în gherman gretești. Domnul Vasile Popescu e șeful familiei. Înalt, bărbos, cu un aer de bereaș, deși parca nu dă mai adesea de banca băii. E supraveghetor la o fabrică de vinuri, dar acasă devine un tip ciuluit, numără băuturi ca icoanele. Oamenii spun că are inima de plumb.
Doamna Irina Popescu, soția, e ceva ca o bunică din coperta unui album de poezii. Aerul ei cam mohorât, privirea coborâtă, parca se teme să nu dea de o presă. E contabilă la podgorie, iar cifrele ei nu cunosc pericole. Fiul lor, Andrei, un tânăr de 12 ani, înțelege de ce viața e cam tristă acasă. Tata lui e un tip pe care să-l evite, mai ales când izbucnește cu citirea de cânți.
Prieteni, vecinii, vorbec cu bine, dar părinții Popescu par cam sceptici. Gospodărie modestă, dar cu un seif întreg printr-un perete, șifonat în vremea războaiului. Într-adevăr, acolo e puțin pâine, niște cartofi și vreo stârvită conservă, tot numărat ca și când ar fi niște carape cu alif.
Ziua familiei Popescu începe la șase fix. Vasile Popescu iese din dormitorul lui, ieșe cu cheia pentru seiful cu peretele. Jutorul cheilor înșface pe toată lumea, Irina și Andrei se duc la el ca și cum ar fi chemați de un dascăl.
„Iată, Iri, e pâine pentru două porții”, îi arată tata, împărțind o farfurie cu două crengi de pâine pridinică. „Una pentru tine, una pentru mine, iar Andrei va avea ce s-a alungat!”
„Înțeleg, Vase”, răspunde bătrâna, cu un ton amar.
„Cartofi, cinci buci. Două pentru tine, trei pentru mine. Și Andrei? Nu, că oricum nu va avea.”
„Așa e, Vase.”
Apoi, Vasile se apropie de ușa frigiderului vechi, cu gheață pe margine.
„Uleiul, doar pentru prăjit. Nu-i băgați pe pâine ca un copil fricos!”
„Nu, Vase.”
Andrei se lasă prins de furie, dar încreți buza de emoție. Și, învățat de la tată, ține tăcerea. În fiecare zi, viața lui devine o repetiție a morții printr-un buget. Școlile, în afară de muncă, nu-i atrag. În toate concursurile cu taxă de înscriere, el știa răspunsul: „NU”. În biblioteca satului, găsise o liniște bună, dar aproape goală.
O zi, Andrei aduce acasă un pisoi cui-a dat-o pe stradă.
„De ce ai adus asta?”, urlă Vasile. „Cu ce-și ia masa puișoru’? Îmi va mânca partea lui din masă!”
„Voi mânca mai puțin”, mormăie Andrei.
„Adu-l afară! Nu mai știu ce să-ți spun!”
Irina nu face decât ochii, vederea zidului între părintele și fiu se apropie. Într-o noapte, după ce Andrei se duseseră la culcare, îl pria pe Vasile:
„Vase, trebuie să ne gândim la Andrei. Poartă pantaloni vechi, toți râd de el.”
Vasile o fixează cu o privire lungă, ca de judecată.
„Tu mă învați pe mine, o mamă? Andrei trebuie să știe că nu e ușor să fii sărac!”
„Ești sărac, Vase. Ești sărac la inimă!”
O șută cu o palmă: „Dacă mai spui un cuvânt, vei dormi în pădure, din nou!”
Luni s-au trecut. Andrei făcu liceu, apoi școala profesorală, toată viața ca o replică a lui Vasile. În universitate, un coleg, Marius, îi propuse un film.
„Nu am bani”, spuse Andrei.
„Ești născut? Ești cu bursă săptămânală!”
„O să o păstrez.”
„Pentru ce, pentru o catastrofă?”
Și Andrei rămase singur, fără chef de viață. Dintr-o zi, în școală, o colegă, Emi, cu ochi verde și râs vibrant, se apropie de el.
„De ce ești atât de tăcut?”
„Nu știu. Nu știu.”
„Fă-ți o petrecere.”
„Va costa.”
„Costa, dar e frumoasă.”
Și Andrei încercă. La botezul lor, o petrecere mică, dar ei fură fericiti. Dar Emi nu știa de banii lui ascunși într-un seif, acuzați de viață lipsită de pasiune.
„Andrei, hai să cumpărăm rochii?”
„NU, împăcați-vă cu ce e.”
„Dar ele sunt frumoase!”
„Frumusețea costă.”
Emi se supărase la un moment dat.
„Vrem să trăim, nu să trăim cu inima speriată.”
Andrei urlase: „NU! Tata are dreptate, viața e un împrumut!”
„Deci vrei să rămâi un copil al vechiului timp?”
Puțin pe departe, Emi adună în valiză. Andrei, tăcut, o privi plecând.
„Trebuie să iau parte la viață, Andrei.”
„O să revii, nu-i așa?”
„Nu, dacă te vei păstra pe tine, Andrei. Căutarea de bani a ucis dragostea.”
Zilele după de încurcături, Andrei rămase singur, fără să afle că viața nu e o problemă de economie, ci de inimă. Și-așa, într-un bloc P7, un seif cui-aț, și-o poveste a unei vieți greșit desenată.
Leul lui Vasile e moartea, iar banii lui Andrei, o jumătate de viață. Așa am învățat eu, cititorul tăcerea: nu ești bogat când ești fără iubire, și când iubirea se transformă în economie.
