Ziua aceasta a început cu amintiri care mă îmbracă ca o răcorire toamnă. Mă aflam la fereastră, privind cum copiii vecinilor alergau prin curte, în vreme ce în mână tăiau o scrisoare venită cu plăcinta de la poştă. Letterele aveau un ton cunoscut, semnături cunoscute, iar cuvintele simple ale lui Ana, prietena mea de patru decenii, se transformaseră într-un tornadă de emoţii.
„Ana, acum e nevoie de tine. Mirela e bolnavă. E grav.
Îmi va lua ceasul a bătut în zare.”
Cătreacă patru zeci de ani, ne-am împărţit toate: fericirile, trăirile, tainele. Dar una dintre ele a fost gardă secretă, o durere născută cu optsprezece ani în urmă. O durere a inimii, ascunsă în suflet pe lângă Mihai, acelaşi om căruia îi împrumutase inima Ana.
Autocarul către satele din vale pornea la ora 7. M-am aplecat pe locul acesta, uitându-mă la întuneric pe geam, atunci când începuse totul. Ana avea 29, eu 26. Servam împreună într-o fabrică de îmbrăcăminte, locuiau în văi, prin parcuri sau în salonul comun. La noapte, ne strânsesem tăcut în jurul camerei vecine, pălincia ardea în pahar, iar viitorul părea luminoas.
Mihai a fost un bărbat frumos, înalt, cu părul negru ca cotangul. A venit ca un maistru nou, iar toate doamnele fabricii s-au deşteptat, începând să-şi acuturele. El, însă, o privise doar pe Ana, cu acea blândeţe ce te face să-ţi pierzi sufletul.
„Moma, cred că m-am iubit de el, pentru prima oară”, mă confesase Ana noaptea, la capătul cămării. Eu mă uitam de cealaltă parte a patului, cu inima bătând ca un torent, gândind la câtei ani imposibil mă iubiseră pentru acelaşi bărbat.
Mihai a fost galant, adus florile, dus-o la film pionier, plimbări prin pădle. Eu eram a treia, zâmbind în sinea mea, cuvoare, dar cu o durere ce mă face să alunec cu picioarele prin pământ. El era cel bine, drept, ultimul dor al meu ca femeie.
Ana, după ce s-au căsătorit, m-a îmbracat cu calm. „Tata, tu eşti ca o soră”, îmi spunea după un film vesel. Mereu „Tata”, dar eu mă uitam la el cu o privire mai mult decât prietenie. El a fost tatăl meu, sufletul meu.
Mirela a venit cu un an la viaţă. Am fost mătuşa ei, am stat cu ea la culcare, am plătit zâmbirea cu pietre. Dar ne-am chinuit să nu mă uite prea mult la el. Ana zicea că suntem mai fericiţi fără el. „Mama”, spunea ea, „n-am ce face fără tine. Tu eşti ca familia mea”.
Când Mirela a împlinit trei ani, Mihai a primit o ofertă de lucru în Chișinău. Vera, oraşul cercă, a făcut-o să plece. Ana m-a rugat să plec cu ei. „Spune-mi ce cauţi acolo?” întrebam eu. „M-am poftit împrejur, viața e anevoasacă. Ai putea fi altundeva.” Dar eu nu puteam. Mămuca mea era bolnavă, iar promiterea de a ăsta a fost suficientă pentru a mă îndepărta.
Rămaserăm cu lacrimi la despărțire. Ana plângea, Mirela se agăța de mine, iar Mihai mi-a apăsat mâna cu o privire ce mi-a spus tot. „Ai fost speciale pentru mine, Maria Ioanovici.” A fost un adio încărcat de dor.
Primii ani fără ele au fost chinuitor. Trăiam în sat, munceam la fabrică, îngrijeam de mămuca mea. Sunt prieteni care însemnavă, dar n-am putut sorti. Oricine devenea un umbră în comparație cu el.
Am primit scrisori, apoi apeluri. Ana povestea despre Chișinău, despre copil, despre viața altfel. Mihai îl menționa puțin, numai ca „lucrează mult”. Când îl întrebam, Ana răspundea repede. „Este obosit. Ne-am dovedit ca prieteni bune, dar ne-am îndepărtat.”
Mămuca a murit acum opt ani. Am rămas singură, trăind în sat, ca un profesor de limba moldovenească. Uneori mă întrebam dacă n-am trebuit să plec pe atunci, dar am retras gândurile. Viața e cea ce ne dă lesă.
Ana și Mihai s-au despărțit acum cinci ani. Mirela e căsătorită, are doi copii. Ana a migrat la fiică, ajută cu nepoții. Într-o convorbire recentă, mi-a spus: „Poate e mai bine așa. Am devenit străini. Mihai e prea mulțumit cu munca, iar eu cu nepoții. Ştiu ce se întâmplă.”
Dar atunci am simțit o ușurare. Poate iubirea de atunci, cea ce părea perfectă, a fost doar o fereastră închisă.
Autocarul m-a dus la sat. Casa Anei e același ca în copilărie, dar s-a învechit. Am intrat. Anes e mai bătrână, părul ei alb ca snegovul, dar ochii sunt aceiași, blânzi.
„Marice!” m-a întâmpinat cu brațele deschise. „Ești aici. Hai, băut o cafea cu plăcă.”
La masă, discutam despre banalități, dar știam ce alegea Anes. Mirela. Ana plângea ghem, spunându-mi abia înjur, că toate durează de pe acum.
„E rău, Mirela. E în stadiu terminal. Spune că vrea să te vadă.” Mi-a spus cu voce subțire.
Inima mi-a îngheţat. Mirela, copila mea, fiica mea. O zeiță de femeie, mamă a doi copii.
„Cât mai ai de trăit?” întrebam eu.
„Cel mult șase luni.” Anes s-a șters pe față. „El e la câmpie. Mirela l-a rugat să stea aproape.”
S-a schimbat totul. Mihai a revenit la sat, în casa părinților. Știam că n-am mai văzutu pe el în aproape 23 de ani. Și iată-l, acolo, cu fața chilită, dar cu aceeași privire blândă.
„Tu ai venit”, mi-a spus el, când Ana a ieșit. „Folosesc ceasul a bătut pentru tine. Mie mă face bătrân doar cu gândul la tine.”
Ziua a fost plină de tăcere. Ne-am pregătit până la spital. Mirela stătea mai slabă decât îmi aminteam, dar m-a sărutat pe obraz, zâmbind.
„Tata Mirela, eşti aici. M-am oprit să mă aștept.” M-a îmbrăcat cu brațele. „Vrei să ne auzim odată?”
Ne-am rugat pentru fericire. Mirela ne-a spus despre copii, despre nevasta lui, despre viața pământ.
„Tata, am simțit întotdeauna că mă iubești pe mine, pe el și mai mult pe tatăl meu. E adevărat?” mi-a spus ea.
Ne-am uitat o clipă și am răspuns cu lacrimi. „Ești un copil miile, Mirela. Fără tine nu mai am sens. Dar știu că tatăl tău… îl iubește pe altcineva. Numai că nu l-a spus niciodată.”
Seara, am rămas doar eu și Mihai. A întrebat de ce n-am plecat în Chișinău. L-am privit lung, dincolo de soare și zici: „Căci te-am iubit ca niciodată. Și știam că nu pot suporta viața fără tine.”
El a ținut mâna mea, cu ochii plini de lacrimi. „Eu am iubit-te ca niciodată. Dar eram căsătorit cu ea, și n-am avut curajul să spun adevărul.”
Ne-am prins în brațe, două inimi rănite care și-au găsit sfârșitul. Eram prea târziu, dar nu mai fu nevoie de păcate. Am învățat că iubirea poate vindeca totul.
Mirela a murit la o lună după. Am rămas în sat până la înmormântare. Căutul a fost trist, cu toți din familie, alături de mine.
Mihai a vrut plecarea la Chișinău, dar Ana a spus: „Rămâi aici. Ai nevoie de un confort. Spune-i Maria dacă vrei.”
Ea a fost adevărata decizie. Mihai a rămas, iar eu am revenit după o săptămână. Vorbim, râdem, împărțim știri despre copii, despre nepoți. Nu mai avem tăcere între noi.
Ne-am așezat în grădina veche, la masă, cu ceai și frăgie. Ana zâmbește, către boem, și noi realizăm că toate au avut un sens. Poate iubirea nu este întotdeauna tinără, dar e apăsătoare când inimile sunt gata.
Da, l-am iubit întotdeauna, și el m-a iubit. Dar nu știam cum ne-am făcut o relație. Acum, în vârsta, înțelegem că unele înțelepciuni cad tocmai la și mai mult.
