Zorii se apropiau, iar vălciugul se prelingea pe suprafața râului ca o pânză ușor prea izbească. Mă așezasem pe treptele verandei casei de la țară, unde începea toate vară de fiecare dată — tăcerea, proaspătatea dimineții, razele de soare despărțindu-se cu grijă și mirosul de foc de la vecini. Câte zorii am văzut, dar acesta avea un gust de sfârșit. Ultimul sezon.
— Bunico, de ce nu dormi? — întrebă Katarina, nepoata mea, apărând la ușă cu o expresie către plictiseală dimineții.
— Îmi uit peisajele, — răspunsul meu a fost scurt, dar sincer. — Vin aici, tu să ți-l știi.
Ea s-a lăsat jos lângă mine, a pus capul pe umărul meu. Avea 14 ani, și băieții de vârsta ei nu se sculă cu prea mult entuziasm, mai ales la vacanță. Dar de când a auzit de vânzarea casei, fiecare clipă din acest loc devenise o cincime de aur.
— Bunico, poate totuși îți schimbi părerea? — întrebarea ei era devenită obișnuită.
— Dragă, vârsta mea nu-mi permite să tac foarte bine acasă. Spatele? Nu-i același, timp să cheltuim un loc care se dezintegrează. Nu pot plăti pe cineva să mai păstreze ce s-a strâns.
— Putem ajuta cu părintele meu, cu mama… — a început ea.
— Oh, părinții tăi sunt la lucru chiar și vara. Din clipa asta, dar e-așa, un telefon plin de mesaje de celelalte piese suspecte.
— Nu-i adevăr! — a replicat ea cu căldură. — Uite, anul trecut părintele pălincisera gardul!
— Da, dar apoi a petrecut o săptămână la doctori și a promis să nu mai atingă vâsca. Mătuca ta reușește să se clase-l doar un weekend, luego se lasă în cap și nu mai ridică un deget.
— Dar…
— Niciun dar, — am spus eu blând. — Decizia a fost luată. Ultimul meu veri aici. Între cei doi, voi face-o special. Las emoțiile pe mai târziu și ne dăm un tot memorabil.
M-am ridicat și am mers spre bucatărie să aprind fiertul. Ziua avea multe de făcut — unii vecini din orășel aveau să vină să aducă plante.
Katarina s-a animat la auzul ideii. Oaspeții noi se transformau de fiecare data în povești ample, gustos, și de fapt cu Ecaterina, cumnată-mea, care, deși avea 50 de ani, găsea felul tinerilor mai bine decât mulți alții.
La prânz, casă de la țară a fost plina cu voci.
— Maria, iată plantele! Trei soiuri de ardei, cum ai cerut, — a anunțat Nicolai, aducând două pungi goale.
— Pe ce trebuia ei daca casa se vinde? — a întrebat Ecaterina, nemulțumită.
— Dar ardeii de toamnă vor fi minuni. Vom putea mânca în ajun de toamnă! — am răspuns, abrațându-i.
— Totuși, e păcat sa-l vinzi, — a spus Nicolai. — De 30 de ani venim aici. Câte sărbători, câte focuri…
— Ei, nu începe iar, — i-a oprit Ecaterina vesnicul discurs. — Hai, spune-mi unde pun cutiile.
Beatrice s-a plimbat pe aici, atingându-i fiecare copac, fiecare arbore păstrat, ca un șef de desing pentru copii aruncate. Marea fereastră cu lacrimă, unde căzuse 3 ani înainte și devenise rana în mână. Andzejul cu mure, unde se ascunseseră acasă cu gardistii și se mâncaseră până la dureri. Greșeala adevărată, interzisă, dar tot o vizitau. Fiecare colț era umplut de amintiri.
— Ei, visătoarea, — l-a strigat Ecaterina, — vin aici și ajută-mă cu cartofii?
După masă, se legau povești. Nicolai vorbea despre omul din curte care a făcut o noutate în noaptea târziu, Ecaterina face-o prudentă despre ultima dietă pe care o folosește, iar eu am povestit despre momentul când Iurie și eu am dobândit parcela.
— Când a fost aici, tot pădurea era acoperită, — am povestit, tăind o găti peste o măsline. — A spus: “Maria, aceasta va fi locul nostru. Acolo va fi o casă, acolo un grădină, și acolo, lângă râu, o bancă pentru ședințele de seară cu ceai”.
— Dar bancă nu l-ați pus niciodată, — a constatat Nicolai, turnând ceaiul.
— Am crezut că era suficient timp, că nu vom lăsa nimic neîmplinit. Dar tata s-a dus, și-acum nu va mai fi nici casă.
Am rezervat curatenia. Doar perele zbârâiau afară și ceasul vechi.
— Atunci, cine a fost clientul? — l-a spus Ecaterina.
— O familie tânără cu un copil de mică, — am spus, mai veselă. — Li s-a părut bine. Doresc să trăiască aici, casea din oraș s-o folosească ca atare, dar casa e completă cu natură. Bărbatul muncește și de la distanță.
— Când se face tranzacția?
— În ultima săptămână a augustului. Au vizionat, au pus o parte de banii de mil.
— Vorbesc, poate se gândesc? — a întrebat pătimaș Katarina.
— Probabil, — am răspuns cu o zăpăceală.
După masă, bărbații s-au dus să repare veranda, care se clătinase vara trecută. Femelele au rămas în bucătărie, pregătind dulciuri.
— Unde ai pune toate paharele alea? — a întrebat Ecaterina, închidând o cutie cu compot.
— Le împart. Copiilor, vecinilor. Nu pot mânca eu una.
— Auzi, poate să nu vinzi? Am putea contribui tot familia cu onorare…
— Ecaterina, — l-am întrerupt, — ne-am discutat despre asta. Decizia este luată. Nu-i vorba doar de bani, ci de a lăsa trecutul. Trec 30 de ani, apoi 15. Dar e timpul să se mute.
— Unde vrei să te muti la 80 de ani? — a răspuns dualist.
— Așteaptă să vezi.
Seara, familia a reunit la grui. Nicolai a aprins focul, Ecaterina a pregătit carne, iar Katarina, cu părinții ei, a șezut tot sub pânza de cort, pânză ce servise ca așa. De mult.
— Casa fără carne pe foi e doar noi, — a spus părintele Katarinei, deschizând o sticlă de vin.
— Propun un toast, — a spus Nicolai, când toți au luat loc. — Pentru Maria Iurie, care a creat acest loc, a pus suflet în el și l-a făcut adevărat pentru fiecare amintit!
— Pentru bunică! — a spus Katarina, ridicând paharul cu suc.
Discuțiile curgeau liniștit, cum se face în Moldova. Povestirile au devenit glume, glumele știri, știrile planuri.
— Stieți care a fost până la noi? — a întrebat Maria Iurie.
— Nimic, doar pădure, — a spus Nicolai.
— Nu, — a răspuns ea. — Când am cumpărat, am găsit un fundus de zid. Dintre pădure, lângă copacii ți. O neatâmplător, tot restul vazând o barigă.
— Nu-mi spuneai niciodat? — a întrebat Nicolai, surprins.
— Cred că de acolo vrea să fie mască. Când am spus, s-a adus în cuvinte, dar nu mai e și taină. Acum, pot să spun. Nu lungi.
Nu s-au dat seama cât s-a scufundat noaptea cu totii, până au apărut stele, ca un așternut de diamante.
— Ești lăutări sătut pe pele și să privim stelele? — a spus mama Katarinei.
— Da, hai! — a propus Katarina.
— Stai, e deja răsadă răsă! — a râs Ecaterina.
— Mă gândesc la o idee, — s-a ridicat Maria Iurie. — Hai cu mine, c-un lucru știu să o arăt.
În camerală veche, sub noroi de praf, a desfăcut un pachet mare.
— Ce e? — a aflat Nicolai.
— Vei vedea.
La fața casei, a desfăcut pachetul. Eram un patură mare, multicolor.
— Iurie l-a cumpărat, dar nu a putut atârna. A stat tot timpul acolo. Acum e momentul.
Bărbații au atârnat patură între două stejari, și curând tot lumea a întrebuințat-o.
— Știu ce doresc în clipa când văd o stea care cad, — a spus Katarina.
— Ce? — l-a întrebat bunică.
— Să-l iubească casa de aici ca și noi.
Maria Iurie a strâns-o de mână fără răspuns.
A doua zi, după ce toți plecaseră, am rămas noi doi. Decizia era să treacă Katarina vara cu mine, să mă ajute cu tot ce trebuie.
— Ce ai găsit! — a strigat ea, de pe etaj.
— Vin, să vedem împreună, — am răspuns, pregătind cina.
Am abordat vechiul album, ascultând poveștile.
— Cine e? — întreabă Katarina.
— Seniorul de acasă e fostul al tatălui tău. Iar, vecinii, Morară, au migrat.
Am ajuns la fotografii, unde părinții ei erau copii.
— Oho, e părintele! — a râs Katarina.
— Da, avem o fotografie ascunsă. Aici, între ei, — am spus.
— Așa, iar mama? Și ador ei sunt copii?
— Da. S-au știut, crescând odată. Apoi, s-au căsătorit.
— Ce drăguț, — a spus Katarina. — Dar niciodată nu voi avea amintiri așa despre acasă, cu draga mea…
— Vei avea alte amintiri, poate mai bine.
— Ag المنا, — a răspuns ea, pătrudor.
— Știucă, ce-am învățat eu în viață? Casa, nu sunt pereții. Casa e persoanele, amintirile, dragostea.
— Unde vom merge? — a înțeles Katarina, cu ironie.
— Eu într-o casă aproape de tatăl și mama. Tu vei veni cu mine în weekenduri, facem pateuri, mergem la parку, și vorbim povești. Poate, când o să-ți fie urmașii, ca și vezi, casa mea.
Katarina a tăcut, dar m-a apăsat într-o îmbrăciugă supra simplă.
Vara a curat. Ziua a fost plin de mici activități, toate având sens.
— Bunico, uite ce-am găsit! — a alergat Katarina.
— Ce e? — am întrebat.
— Nu știu, am scos din subsol.
L-am ținut cu grijă. Era o cutiuță de metal.
— Ce-o fi acolo? — a spus Katarina.
După ce am deschis, am aflat despre o fotografie veche și un scris.
— “Dragă Ana, — am citit. — Dacă că trece pe aici, înseamnă că nu am revenit. Știi că te iubesc, iată că m-am gândit de fiecare dată. Ține copiii și povestește-le…”
Vocea mea s-a stins.
— E scrisul de la păzitorul acela? — a făcut Katarina.
— Probabil. El nu l-a trimis. S-a lăsat acolo.
— Dar n-a mai știut niciodată?
— Cine știe. Poate știe că iubirea e și fără cuvinte.
— Ce facem?
— Hai să-i dam noua familie. Poate fi parte din istorie.
Zilele s-au încălzit.
— Vin a doua zi cu vânzarea, — am spus la cina.
— Tot așa de repede? — a spus Katarina.
— Timpul se încheie fără și fără. Dar pot fi și alți timpi frumoși.
Noaptea, Katarina nu putea să doarmă. A fost de afară, ascunzându-și gânduri.
— Nu poți dormi? — am întrebat eu.
— Vreau să-l țin fiecare sunet, fiecare miros.
— Și eu. — M-am așezat lângă ea. — Știu, am avut timp să mă gândesc dacă decizia a fost corectă. Și da. Că vor trăi o familie acolo, vor râde cu copiii, vor transmite viața. Este acolo, acasă la ființe vii.
— Dar noi? — a întrebat.
— Vom trăi mai departe. Poate, un zi la peste ani tu vei aduce copiii și veți spune: “Sfârșit este acasă, unde venea bunică mea.
Dimineața, familia nouă a venit.
— Bună! E foarte fericit că v-ați gândit să vândem! — a spus femeia, luându-mi mână.
— Să țineți casa, — am răspuns blând — fiecare colț are amintire.
— Ne vom ocupa de grădină, — a promis bărbatul. — Vei fi întotdeauna bine-venit.
— Și această cutie, — am spus, oferindu-le plicul. — Este parte din istoria locului.
În noaptea de plecare, am încuibat fiecare copac, cada mărgea cu tristețe. Katarina plângea.
— Bunică, poți spune că vești, — a întrebat. — Unde mergi?
— Am un bilet spre Bălți. Multă vreme m-am gândit să-i vizitez.
— Bunică, dar ai… — a spus Katarina.
— Am 78 de ani. Când ai 78, ai doar o gând: să trăiești.ști, vrei să mergi cu mine.
— Eu! — a spus, ochii ei trecând la al cărora nu le putea descrie.
— Da. Am vorbit cu părinți. În schimb, vom face o aventură. Ultimul veri aici — doar un început de livrare.
Automobilul a plecat, înclinaț să iasă de la casa de la țară, unde ani au trecut. Dar în inima noastră, amândoctorii știau că, chiar dacă nu mai trăim acolo, acasă e acolo unde suntem împreună. Pentru că casa nu e din pereți. Se află în persoane. Și atâta timp cât suntem împreună, suntem acasă, oriunde.
